Mereu de la zero

22 aprilie 2020   DIN POLUL PLUS

Tihna anxioasă a carantinei m-a readus spre Izvoadele unui Lucian Blaga (reeditate la Humanitas, 2011). Am redescoperit farmecul expresiv al celui care a introdus noțiunea „matricei stilistice” în dezbaterea filozofică dedicată oricărei morfologii a culturii. Totodată, am realizat că îmbătrînesc și revin, instinctiv, către „clasicii interbelici”, puși – mai multe decenii – între parantezele unor elanuri cosmopolite. Așa – cosmopolit – se declară cel ce se simte mai degrabă „cetățean al lumii” decît parte dintr-o tradiție locală, subminată de puținul prestigiu al periferiei. În volumul blagian de care pomeneam, există și un răspuns al poetului ardelean la primirea în Academie a lui Nichifor Crainic. Acolo, Blaga apără autonomia filozofiei față de dogmatismul teologiei. El reia, pe un plan mai amical, polemica întreținută cu Părintele Dumitru Stăniloae și amintește „consternarea simplilor filozofi care, vrînd-nevrînd, mai trăiesc și astăzi în credința iremediabilă că mintea li s-a dat din partea lui Dumnezeu ca să și gîndească cu ea și nu să fie numai receptaculul unui adevăr gata făcut. A unui adevăr depus pentru totdeauna în arhivele îngerești ale trecutului răsăritean” (op. cit., p. 47). Pe scurt, dacă Nichifor Crainic, directorul Gîndirii și exponent iconic al gîndirismului, pune majoratul culturii autohtone în legătură cu titanii sistematici al gîndirii patristice (Ps. Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin), poetul-filozof de La curțile dorului compune mai degrabă cu teologia dialectică, pe filiera Kierkegaard-Barth-Gogarten, recuperînd totodată „eresurile” populare, cripto-bogomile și fantastic-cosmogonice de care se împărtășise, cel dintîi, Eminescu. Crainic vedea cultura umană ca pe un simulacru menit să aline nostalgia paradisului, pe cînd Blaga, niciodată „rasist” și deschis către universal, preferă să-și inspire gîndirea din „stratul mumelor”, adică dintr-un soi de ancestralitate ecumenică.

În generația din care fac parte, formată intelectual în anii ʼ80, lectura marilor interbelici se împărțea egal cu descoperirea producțiilor culturale ale Occidentului. Prin Noica, ajungeam inevitabil la Heidegger. Ne separam rușinați de semănătorism și poporanism, adică de acea idealizare atemporală a unui sat mitologic, plasat într-o istorie veșnic boicotată, căci vedeam în ele prototipul (pervers recuperat) al folclorului propagandei național-comuniste, dar continuam formula încarnată de Mircea Eliade: simțul originilor și studierea arhetipurilor, ca temelie a unei culturi românești care și-ar putea da, prin creații singular-majore, examenul de maturitate (și corolarul său, validarea „internațională”). Azi, cînd mă simt atras spre o nouă lectură a interbelicilor, îmi dau seama că Noica a fost ultimul lor reprezentant și supraviețuitor, căci, după dînsul, elita creatoare din România nu și-a mai pus (cu excepția, poate, a lui Adrian Marino) tema creației monumentale. Ultimele cinci decenii au stat aproape exclusiv sub o dihotomie sterilă: pe de o parte, epigonii ruralist-etnocentrici ai viziunii semănătoriste, pe de alta, neo-lovinescienii mărunți ai unor cuminți „sincronizări” cu feluritele școli, metode, doctrine și ideologii ale Apusului postbelic. Blaga a fost ultimul creator simultan branșat la izvoarele arhaice și la modernitatea filozofică occidentală. Noica opunea ontologia românească a lui „întru” și „Germania untului”... Bref, putem spune că Războiul Rece a distrus, la noi, tensiunea dintre gîndirea majoră și definirea identității. Această tensiune a mai rezistat doar în domeniul deloc metafizic al sintezelor de istorie a literaturii române, la care s-au înhămat criticii de ascendență călinesciană.

Recapitularea analitică pe care am schițat-o mai sus deplînge implicit faptul că noile generații intelectuale (post-1989) au început să neglijeze, cu excepția filologică a ucenicilor unor N. Manolescu, Ion Rotaru, Petru Creția, Eugen Negrici sau Alex. Ștefănescu, patrimoniul cultural interbelic. Invazia culturii pop și cea de traduceri au ocupat toată scena, exilîndu-i pe marii interbelici „național-universali” în sălile unui Muzeu pustiu. Am repornit iarăși de la zero, confirmînd plasticitatea mimetică a elitelor noastre, dar și ceea ce Mircea Martin numea „complexul începutului continuu”, fatidic încifrat în balada Meșterului Manole.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe