Memoria la distanță
O provocare pentru spațiile muzeale, la noi și oriunde în lume, rezidă în capacitatea de a cultiva memoria unor evenimente de care ne desparte o distanță în timp din ce în ce mai mare.
Această dificultate crescîndă o regăsim și în cazul acelor inițiative publice sau private preocupate de memoria trecutului recent totalitar. Pentru al treilea an consecutiv, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a participat în Polonia, la Kryzowa (germană: Kreisau) – loc cu rezonanțe speciale privind rezistența antinazistă, dar și pentru ulterioara reconciliere polono-germană de după căderea comunismului –, la cel de-al 15-lea Seminar European Est-Vest (29 martie – 1 aprilie) care reunește instituții angajate în cultivarea culturii memoriei la nivel local și continental deopotrivă. Tema de anul acesta: „Demarcație și conexiune. Experiențe istorice la granițele din Europa“.
Referatele, proiectele și schimbul de bune practici au avut drept numitor comun întrebarea legată de tehnicile vizînd cointeresarea și implicarea generațiilor tinere în procesul mai amplu de cunoaștere a istoriei și de mijlocire a acesteia celor care vin peste decenii și secole. Așa cum ne arată și experiența de pînă acum a dezbaterilor IICCMER din cadrul expoziției foto-documentare „Comunismul în România“, găzduită cu generozitate de Biblioteca Națională, aceasta este miza reală nu doar pentru istorici, însă în egală măsură pentru democrație ca proiect social și mod de viață, așa cum este inclusiv și pentru marile comunități de credință confruntate cu amnezia ca formă mult mai eficace a ateismului, a combaterii în cunoștință de cauză.
Forțînd puțin limitele unei comparații la îndemînă, așa cum necunoașterea legii nu te scutește de consecințele ei, în cazul în care o încalci, nici istoria nu poate fi facultativă. Măcar și din simplul motiv că, orice ai face, ești în cadrele unor evenimente petrecute deja, dar care au încă ecouri, chiar consecințe nemijlocite, vizibile în viața cotidiană. Loc comun, dar nu mai puțin corect, ieșirea din istorie este echivalentă cu ignorarea activă, chiar dacă nu mereu conștientă, a propriei noastre definiții de ființe precedate, cu biografii parțial scrise de alții, cunoscuți și necunoscuți. Cu alte cuvinte, probabil la fel de plate în adevărul lor, a-ți imagina că nu ai nimic în legătură cu trecutul este atitudinea sigură prin care îți compromiți cu succes viitorul.
Un proiect baltic prezentat la Kryzowa anul acesta a atras atenția nu atît prin noutatea lui – este foarte dificil să fii nou absolut în această materie a muzeografiei recente după un secol devastat doar în Europa de două cataclisme –, cît mai ales printr-o anumită eficiență memorială: cum istoriile personale ale multor victime ale comunismului au fost aflate tîrziu, inclusiv după moartea celor în cauză, urmașii lor, nepoți și strănepoți, le povestesc pentru cei de azi și de mîine. Dincolo de legătura de familie, esențială, asistăm la recuperarea, la aducerea în imediat a unei memorii care părea să se îndepărteze iremediabil de noi într-un orizont difuz. Din posibil capital civic, suferința înaintașilor ajungea, prin necunoaștere, „inutilizabilă“.
Revenind la expoziția IICCMER de mari dimensiuni de la București, care poate fi vizitată tot anul 2017 și care reprezintă miezul unui viitor Muzeu al Crimelor Comunismului, intenționăm organizarea în curînd a unei dezbateri intrageneraționale și ulterior a uneia intergeneraționale. Prima ar lămuri în linii mari care este percepția trecutului recent totalitar în rîndul tinerilor de liceu. A doua ar pune față în față bunicii, părinții și copiii tot pe tema comunismului ca cezură istorică majoră. Asemenea ocazii sînt un rezervor de idei și tematici muzeale, de sugestii de contextualizare a informației, de traducere a datelor istorice, asigurîndu-le atractivitatea și implicit relevanța pentru ziua de azi și de mîine.
Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.