Maria Skobțova sau fidelitatea în jertfă
O constantă a stilului credinței în lumea ortodoxă face din trecutul fondator un orizont de nedepășit. E aici o fidelitate plină de sens față de exemplaritatea vieții și a gîndirii celor care au devenit încă din vremea lor chipuri ale tradiției. Cînd prezentul lor e spiritualmente mai actual decît prezentul de după ei, avem o formă perenă și eficace a sacralității originilor, dar și o tendință – paradoxală pentru o religie a cărei vocație istorică e constitutivă – de a nu mai acorda timpului capacitatea de a fi creator, de a participa înnoitor la marele corp al tradiției. E ca și cum fidelitatea s-ar traduce printr-o imitație sau reluare manieristă a modelelor, neîncrezătoare față de orice ar părea că iese din canon. În tensiune cu această forță inerțială a modelului – valid, dar nu exclusiv –, s-a conturat profilul uneia dintre cele mai nonconformiste figuri ale spiritualității ortodoxe, maica Maria Skobțova sau, după numele său de sfîntă, Maria din Paris (1891-1945).
Într-o meditație despre sensul și formele monahismului, ea nota cu acuitate profetică în lumea în care mijeau negurile războiului: „Am putea spune că noutatea se definește prin faptul că, fie că vrea, fie că nu, monahul contemporan nu se mai regăsește în spatele zidurilor solide ale unei mănăstiri, în tradiții precise și încremenite, ci pe toate căile lumii, fără posibilitatea de lua drept reper vechile tradiții. Și vai celui care nu acceptă aceste căi și răscruci ale lumii: acela nu va putea nici să mențină vechiul, nici să creeze noul. (...) Pentru monah nu mai există actualmente decît o singură mănăstire: lumea întreagă”. Cea care scria aceste rînduri fusese o poetă rusă, de convingeri revoluționare, căsătorită de două ori, cu trei copii, care își trăia exilul la Paris, unde își redescoperea credința „în mijlocul vagabonzilor și săracilor”, îmbrăcînd în 1932 haina călugărească.
Viața Mariei Skobțova face să pălească cele mai palpitante și neverosimile aventuri, iar, pentru ochiul credinței, devine o parabolă a imprevizibilității lui Dumnezeu. Cine și-ar fi imaginat că pasiunea literară și revoluționară, aproape anarhică, a poetei din Sankt-Petersburgul „epocii de argint” va prinde chipul dăruirii totale pînă la moartea în lagărul din Ravensbrück? Cine va fi crezut că primul său soț, el însuși figură a saloanelor petersburgheze și militant menșevic, avea să emigreze la Roma în criza postrevoluționară, să se convertească la catolicism și să devină preot la Colegiul Russicum? Cum se poate asimila faptul că tocmai cel care trebuia să o condamne în 1919 ca președinte al tribunalului militar alege să o scape și se va căsători cu ea, plecînd apoi împreună în exil pînă la Paris? Fiul lor, Iuri, avea să urmeze modelul de iubire sacrificială al mamei și să moară în alt lagăr, plătind pentru ajutorul pe care îl oferea evreilor în Parisul aflat sub ocupație. În 2004, Patriarhia ecumenică le va înscrie cu venerație numele amîndurora, mamă și fiu, în actul solemn de canonizare.
La tunderea în monahism, primind o haină prea largă ce aparținuse unui călugăr caterisit, Maria Skobțova devine o nouă Marie după modelul Mariei Egipteanca, chipul prin excelență al ridicării din abisul păcatelor la înălțimea convorbirii cu Dumnezeu. Numai că, spre deosebire de modelul ascezei în deșert, fidelitatea maicii Maria se va manifesta ca jertfă a inimii și a trupului în „deșertul lumii”: „Fiecare trebuie să aleagă între confortul și dulceața unui loc de viață la adăpost de vînturi și furtuni, și spațiul fără limite al veșniciei în care totul e nedefinit și mișcător, afară de un singur lucru: Crucea”. Crucea pe care Maria Egipteanca nu a putut să o îmbrățișeze decît luptîndu-se în pustie cu sălbăticia patimilor; crucea pe care Maria Skobțova o trăiește ca mamă, printre nefericiți, săraci, bolnavi, prigoniți și, în cele din urmă, printre femeile din lagăr, unde reușește să brodeze un fular, dedicat debarcării în Normandia și inspirat de faimoasa tapiserie din Bayeux. E o viață de o intensitate care îți taie respirația, în care providența ia forma luptei corp la corp cu îngerul. Dar maica Maria nu voia „să fie o amintire”: „Pentru toți voi fi o chemare”!
Iubirea nebună de aproapele. Viața și învățăturile maicii Maria Skobțova, trad. de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.