Marea nelinişte a papei Benedict al XVI-lea

9 februarie 2007   DIN POLUL PLUS

- Interviu cu Paolo NASO, directorul revistei Confronti - "Noi, europenii, avem obsesia rădăcinilor. Mă întreb, însă, dacă nu ar fi mai nimerit să vorbim despre frunze. Şi, aşa cum sugera un mare scriitor musulman, în raportul cu celălalt, cu aproapele nostru (adesea diferit de noi), să aruncăm frunzele îngălbenite, creînd astfel spaţiu celor verzi, menite a împrospăta atmosfera înconjurătoare". În viziunea lui Paolo Naso, jurnalist şi intelectual de prestigiu din Italia, aceasta este o posibilă premisă a dialogului inter-cultural şi inter-religios. Atent analist al actualităţii politice internaţionale şi fondator al revistei Confronti (www.confronti.net), Paolo Naso este convins că, în aula Universităţii din Regensburg, Papa a facut un pas "răsunator de fals" al pontificatului său. Cuvintele în legătură cu profetul Mahomet şi cu Coranul au avut efecte dramatice, generînd puternice sentimente anticatolice şi anticreştine care, la rîndul lor, au provocat acte de violenţă şi intimidări împotriva bisericilor şi a credincioşilor din numeroase parohii. "Acele cuvinte - afirmă Naso - au fost percepute de către sute de milioane de credincioşi ca un atac la credinţa şi la tradiţia lor religioasă, fapt cu atît mai intolerabil cu cît s-a facut uz de citate şi argumente considerate nu numai greşite şi improprii, dar chiar arogante. Referindu-se la un dialog (care a avut loc, probabil, în 1391, dar care a fost transcris mai tîrziu, în timpul asediului Constantinopolului) dintre împăratul bizantin Manuel Paleolog şi un erudit persan de credinţă musulmană, Papa a părut a-şi însuşi ideea conform căreia Profetul Islamului nu ar fi adus nimic nou umanităţii, ci numai lucruri rele şi inumane, precum îndemnul de a Ťrăspîndi credinţa musulmană şi prin intermediul spadei». O judecată atît de definitivă în legătură cu profetul Islamului, caracteristică unui stil polemic, se dorea o celebrare a moralei creştine, conform căreia, după cum a adăugat Papa, Ťviolenţa ar fi în contrast cu natura lui Dumnezeu şi a sufletului uman însuşi»". Refuzînd teoria unei simple gafe a Suveranului Pontif, Paolo Naso consideră momentul Regensburg elocvent în ceea ce priveşte dorinţa Papei Benedict al XVI-lea de a repoziţiona raporturile cu lumea islamică şi, în general, dialogul inter-religios într-o perspectivă total diferită faţă de predecesorul său, Ioan Paul al II-lea: "În timp ce Wojtyla avea povara angoasei determinate de ideea conflictului civilizaţiilor, neliniştea lui Ratzinger este secularizarea Europei. De aici, intenţia sa de a se implica în favoarea revitalizării rădăcinilor creştine ale Bătrînului Continent". Însă, din fericire, cu ocazia voiajului în Turcia, Papa Benedict a părut să fi învăţat rapid din propriile greşeli, reuşind să cîştige inimile a mii de musulmani şi să încheie definitiv episodul Regensburg. "Papa şi-a dat seama - crede Paolo Naso - de necesitatea unei contribuţii active, vii a tuturor comunităţilor religioase pentru realizarea dialogului, a convieţuirii mondiale paşnice". Făcîndu-şi din promovarea culturii dialogului misiunea vieţii sale, Paolo Naso consideră că, în noul context geo-politic, dialogul diversităţilor nu poate fi decît ziditor, îmbogăţitor pentru partenerii implicaţi în această comunicare, pentru că "numai datorită unei comunicări însufleţite, vii, din inimă, nu uneia dictate de o curtoazie rece, dialogul va putea recăpăta forţă şi vigoare, devenind astfel un dialog autentic". Secularizarea Europei şi dialogul cu Islamul Aşadar, discursul Papei de la Universitatea din Regensburg n-a fost doar o eroare de comunicare? Nu cred că a fost vorba numai de o greşeală de comunicare. Papa intenţiona să spună exact ceea ce a spus. În ce mă priveşte, consider grav faptul ca voiajele apostolice care sînt planificate cu scrupulozitate pînă la ultimul detaliu şi ale căror discursuri sînt analizate pînă la ultima virgula ajung Ťsă nu fie înţelese» sau Ťsă fie înţelese greşit». Au existat în ultima vreme numeroase aspecte care au relevat o strategie pastorală a Papei Benedict al XVI-lea diferită de cea a lui Ioan Paul al II-lea. Angoasa principală a lui Wojtyla era depăşirea conflictului dintre civilizaţii. Ioan Paul al II-lea a avut intuiţia faptului că religiile ar putea juca un rol decisiv în construcţia unui noi ordini mondiale şi că favorizarea unei întîlniri între diversele tradiţii religioase, o practică a dialogului ar putea tempera curentele radicale, fundamentaliste şi violente care începuseră deja să se manifeste în toate comunităţile de credinţă şi, deci, să contribuie la procesul de pace. În acest sens, pontiful polonez a făcut numeroase opţiuni politice importante. Astfel, în 1986, la Assisi, la iniţiativa sa, avea loc prima rugăciune inter-religioasă pentru pace; în 2000, Karol Wojtyla a promovat o campanie împotriva războiului din Irak; în 2001, după atentatele din 11 septembrie, a sugerat instituirea unei zile de post cu ocazia ultimei zile de vineri a Ramadanului, în semn de prietenie şi apropiere spirituală faţă de musulmani; iar în ianuarie 2002 a convocat a doua întrunire inter-religioasă de la Assisi. Toate aceste gesturi politice au fost însoţite de legendarele mea culpa, inclusiv acelea în legătură cu cruciadele. Observatorii atenţi îşi amintesc faptul că Joseph Ratzinger, pe atunci cardinal, s-a ţinut la distanţă de aceste întîlniri şi - desigur, cu mare precauţie - chiar le-a criticat. Pe de altă parte, amprenta sa poate fi recunoscută cu uşurinţă în documentul Dominus Jesus, care are nuanţe teologice diferite faţă de practica pastorală a lui Ioan Paul al II-lea. Deci, dialogul dintre marile religii ca un itinerar în favoarea păcii a reprezentat marea temă a pontificatului lui Wojtyla. În schimb, angoasa principală a Papei Benedict al XVI-lea este procesul de secularizare a Bătrînului Continent. Ori de cîte ori Pontiful abordează tema Europei, a Germaniei sale natale sau a Italiei, se poate observa marea sa nelinişte: ideea unui spaţiu din care Dumnezeu pare a fi fost izgonit, a unor locuri în care oamenii au pierdut simţul identităţii şi al apartenenţei religioase. În acest sens, este relevantă polemica în legătură cu relativismul. Consider că diferenţa dintre Wojtyla şi Ratzinger rezidă tocmai în aceste aspecte. În consecinţă, dacă, în viziunea celui dintîi, dialogul cu Islamul reprezenta un element de natură strategică, în cazul celui de-al doilea acesta constituie un element accesoriu. Oricum, nu prioritar. Toate cele afirmate de Papa exprimă această opţiune. Deci, intenţia sa de situa raportul cu Islamul într-o perspectivă diferită faţă de Papa Ioan Paul al II-lea este evidentă. Cum vedeţi această strategie în lumina surprinzătoarei decizii a Papei Benedict al XVI-lea, la puţin timp de la inaugurarea pontificatului său, de a încorpora Consiliului Pontifical Pentru Dialog Inter-religios în cel al Culturii? Deşi pare a fi o chestiune de detaliu, după părerea mea reprezintă un aspect extrem de relevant. Închiderea Consiliului Pontifical pentru Dialog Inter-Religios, prezidat în mod competent de monseniorul Michael Fitzgerald (numit ulterior nunţiu apostolic la Cairo) denotă faptul că dialogul inter-religios nu ar avea, în viziunea Papei, valenţă teologică şi nici pastorală sau spirituală. Islamul pare a nu fi, în concepţia sa, în primul rînd o tradiţie religioasă cu care să se poată confrunta la nivel teologic şi spiritual, ci, mai curînd, o realitate culturală a vremurilor noastre. Astfel, dialogul inter-religios s-ar înscrie într-un context mult mai laic, determinat de imperativul dezbaterii, al dialogului dintre culturile şi ideile vremurilor noastre. Deci, Islamul este asociat cumva gîndirii laice, Mahomet - lui Kant, musulmanii - filosofilor sau istoricilor. Or, dacă tema dialogului dintre religii este, într-adevăr, atît de importantă, necesitatea existenţei unui consiliu care să întrunească competenţe specifice acestei arii devine evidentă. Îndeosebi astăzi, cînd dialogul înseamnă colegul de bancă în numeroase şcoli europene (în Italia, de pildă, 20 % dintre copii sînt non-catolici). Deci, în actualul context pluralist, dialogul vieţii este crucial. După călătoria în Turcia, episodul Regensburg reprezintă un caz închis? Reprezintă un gest care poate determina închiderea cazului şi depăşirea suspiciunilor dintre Vatican şi Islam. Chiar dacă vor rămîne poate critici la adresa afirmaţiilor Papei, aşa-zisul "Islam al statelor", acela instituţional, al guvernelor, este interesat (din raţiuni de ordin politic) să închidă cazul. Graţie acestei călătorii apostolice, însă, comunicarea dintre Islam şi lumea catolică va fi mai uşor de realizat. Susţinerea aderării Turciei la Uniunea Europeană a sosit tocmai de la Joseph Ratzinger, a cărui poziţie contrară aderării acestei ţări islamice era arhicunoscută. Cu ocazia unui faimos interviu acordat anul trecut cotidianului francez Le Figaro, Papa definea aderarea Semilunei ca fiind "anti-istorică"... Cine urmăreşte actualitatea Bisericii nu trebuie să fie surprins de nimic. Libertatea spiritului şi a conştiinţei îi permite fiecărui credincios, inclusiv Papei, să caute drumuri noi, din ce în ce mai coerente cu mesajul Sfintei Evanghelii. Paolo Naso este directorul revistei Confronti ("revistă de credinţă, politică, viaţă cotidiană") şi profesor la Universitatea "La Sapienza" din Roma, unde predă cursuri precum "Lecturi politice ale Apocalipsei", "Apariţia şi dezvoltarea ideii de laicitate", "Factorul religios în politica SUA". A publicat, printre altele, volumele Verde şi portocaliu. Istorie, politică şi religie în conflictul din Irlanda de Nord (1996), Cartea şi sabia. Sfidarea fundamentalismelor (2000), God bless America. Religiile americanilor (2003), Laicitatea (2005). a consemnat Claudia STĂNILĂ (continuare în numărul viitor)

Mai multe