Manuscrisele lui Eliade

31 martie 2021   DIN POLUL PLUS

În decembrie 2019, inițiativa colegului și prietenului Eugen Ciurtin de a „salva manuscrisele lui Eliade”, la care m-am alăturat împreună cu Radu Vancu, Cosmin Ciotloș, Dana Jalobeanu, Bogdan Crețu și Cătălin Cioabă, s-a bucurat de o largă susținere publică și părea să fi condus, dincolo de soluția de moment, la conștientizarea anvergurii și urgenței problemei „arhivei Eliade” din deceniile românești. O nouă licitație, anunțată pe 7 aprilie a.c., ne lasă să înțelegem însă că lucrurile nu s-au îmbunătățit cu nimic. Dimpotrivă. Iată de ce reiau aici apelul și argumentele sale, în speranța că nu va fi irosită nici o șansă de a constitui, în fine, o veritabilă arhivă Mircea Eliade la București.

Autor al singurei ediții critice a unei opere a lui Eliade, Eugen Ciurtin a prezentat riguros în mai multe rînduri, atunci și foarte recent, istoricul fondului de manuscrise lăsate în custodia familiei din țară și ajunse, în împrejurări neclare, în posesia lui Mircea Handoca. De curînd, profesorul Sorin Alexandrescu, în calitate de unic moștenitor al lui Eliade, a făcut precizări referitoare la situația în discuție. Dar problema pe care o semnalez alături de colegi și de toți cei interesați de opera lui Eliade privește, de fapt, două chestiuni esențiale: 1) manuscrisele lui Eliade trebuie să se afle într-o arhivă publică spre a fi studiate și 2) fără accesul la ele nu poate fi alcătuită nici o ediție demnă de încredere și nici o biografie completă. Pare a fi simplu, însă ceea ce s-a întîmplat, cu rare excepții, în ultimele trei decenii cu volumele apărute sub numele lui Mircea Eliade care cuprindeau scrierile de tinerețe dovedește contrariul. În raport cu anvergura operei eliadești și impactul cultural și academic pe care l-a avut în a doua parte a secolului al XX-lea, editarea sa în limba română rămîne, ca proiect global, un regretabil eșec. Alți autori, dintre care mulți de importanță locală, au avut o soartă mai bună și pot fi citiți astăzi în ediții integrale, întocmite onest, pe baza cercetării manuscriselor.

Eliade însuși amintește de proiectele românești rămase neîncheiate sau inedite, asupra cărora ar fi vrut să revină, fie și pentru a le scrie istoria… Sarcina aceasta ar putea fi asumată sine ira et studio de cei care ar avea acces la manuscrisele păstrate în țară, pe care Constantin Noica, deținător al unei delegații amicale, își propusese să le editeze și pe care nimeni nu pare să le fi văzut vreodată în afară de Mircea Handoca. După decenii de publicații haotice și sub standardele minime, situația în care ne aflăm astăzi, cu loturi de texte și documente puse treptat în vînzare, este mai mult decît gravă, riscînd să îndepărteze pentru totdeauna perspectiva unei ediții critice integrale și, în fond, a cunoașterii biografiei, cu toate umbrele sale, și a genealogiei unei opere intelectuale care a reușit să participe la întemeierea internațională a unei discipline: istoria religiilor. Fondul despre care vorbim îi privește însă pe toți cei interesați de literatura lui Eliade, de istoria politică a anilor ʼ30-ʼ40, de cultura română în genere.

Ce este de făcut? E nevoie de două ingrediente: bunăvoință și responsabilitate instituțională. Manuscrisele lui Eliade rămase în țară nu pot face obiectul doar al unor pledoarii și petiții. Salvarea lor nu se poate obține numai pe bază de bune intenții și de emoție. Ceea ce semnalează fiecare în dreptul său e o situație care impune o intervenție promptă și coerentă din partea celor care pot decide. E nevoie, cred, de colaborarea tuturor pentru ca fondul existent să fie readus la lumină și redat interesului public, inclusiv prin digitalizare. Nu ar fi cinstit și, de ce nu, lăudabil să spunem că putem astfel începe în cultura română editarea riguroasă și integrală a unui autor care interesează încă librăriile internaționale, la 35 de ani de la moarte și 100 de la debutul său? Beneficiile vor fi, cu siguranță, mai mari decît costurile. Altfel, Eliade va continua să fie, și din nevrednicia noastră, „prizonierul istoriei”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.

Foto: Mircea Eliade (historia.ro)

Mai multe