„Maniheism“

12 martie 2019   DIN POLUL PLUS

Cînd dăm de o gîndire care împarte, scurt, lucrurile în alb şi negru, spunem că e „maniheistă“. Cînd dăm de o concepţie care distribuie, atotştiutoare, oamenii în „buni“ şi „răi“, tratîndu-i în consecinţă, o numim la fel. Termenul e peiorativ. Indică simplismul, nerealist, al judecăţii, în măsura în care ea mai poate fi numită judecată. Cînd o persoană, un grup, o ideologie rostuiesc aşa de perfect lumea în două tabere, fiecare dintre ele omogenă, gîndirea aţipeşte în aşternuturile siguranţei. Nu mai e solicitată, nu se mai oboseşte. Persoana sau grupul în cauză pot trece la un comportament de justiţiar, pot da drumul pulsiunilor de putere, pot să-şi drapeze în cauză absolută pornirile cele mai brutale: suspiciunea, resentimentul, ura, violenţa. „Celălalt“, fiind răul, trebuie să dispară: prin marginalizare, excluziune, la limită anihilare. După aceea, totul va fi bine…

Slavă actualităţii, nu ducem lipsă de „maniheisme“. Populismele, meştere în materie, prosperă. În Franţa, grădină a democraţiei liberale, „vestele galbene“ dau cel mai uluitor exemplu. Nu afişează doar „Macron, demisia!“, ci emit valuri de violenţă grasă care merg pînă la „Macron, HARA KIRI“ şi la o efigie a preşedintelui decapitată (cf. Le -Point, 22.12.2018). „Sionist împuţit!… ai să mori, o să mergi în iad!… cară-te!… Noi sîntem poporul!… Franţa e a noastră!“, i-au aruncat lui Alain Finkielkraut – în miezul Parisului, în cartierul Montparnasse – unii dintre manifestanţii galbeni. Izbucnirea antisemită a stîrnit imediat, în Franţa, o vastă reacţie de condamnare şi respingere (politicieni, intelectuali, media, opinie publică). Fenomenul „vestelor galbene“, dincolo de revendicări socio-economice îndreptăţite, pune în faţa ochilor francezi scenariul maniheist al urii. Arată ce barbarie poate aduce el cu sine.

Dar „maniheismul“ are mulţi adepţi. Fundamentalismele religioase, ideologiile totalitare, naţionalismele brute dau, din belşug, exemple. În ţesătura încîlcită a imediatului, în diversitatea confuză a lumii, toate pretind că pot tranşa cu o clarviziune transcendentă, cu un discernămînt de-a dreptul divin, cu sentinţe absolute. Autorul/adeptul scenariului maniheist se proclamă, dacă nu Dumnezeu însuşi, măcar reprezentantul lui autorizat, portavocea Lui. (În cazul totalitarismelor atee, înlocuitorul Lui.)

„Occidentul e Satana“, clamează radicalismele musulmane, ostaşe ale unui „război sfînt“. Pentru mişcarea evreiască Gush Emunim, „marea ţară a Israelului“, făgăduită evreilor în Biblie, e destinată să devină „pămîntul Mîntuirii“. În 1995, Iţhak Rabin va fi asasinat fiindcă, retrocedînd teritorii palestinienilor, a contrariat acest „absolut mesianic“ (vezi Alain Dieckhoff, „Les visages du fondamentalisme juif en Israël“, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale, nr. 28, 1999). În România interbelică, Mişcarea lui Zelea Codreanu se intitula Legiunea Arhanghelul Mihail. Nici mai mult, nici mai puţin.

Nu mai e nevoie aşadar de un tărîm de sus, de unde principiile, arhetipurile, îngerii să orienteze conştiinţele, să le susţină libertatea. Nu mai e nevoie de un Acolo spre care să tindem. Nu. Realităţile ultime stau la îndemîna inginerilor sociali şi a fundamentaliştilor. Ei construiesc „cerul pe pămînt“: un cer nu numai plicticos prin finitudine, ci respingător prin ura şi violenţa cu care e impus.

Termenul „maniheism“ indică astăzi simplismul brutal, care împarte lumea în „buni“ şi „răi“, în „drepţi“ şi „carenţi/vinovaţi“. Asta fiindu-i accepţiunea, are termenul vreo afinitate cu sursa lui? Se potriveşte el cu trăsăturile religiei propovăduite de Mani în secolul al III lea, ale acelui mesaj care, din Persia, s a întins la răsărit pînă în China şi la apus pînă în Africa lui Augustin, adept, iar apoi critic acerb al maniheismului? E drept că Mani, în mitul lui spiritual, pune două principii – Tatăl Măreţiei şi Prinţul întunericului – la începuturile devenirii universale, iar cele două principii se află în tensiune de-a lungul aventurii lumii. E drept că dualismul lui Mani este unul exacerbat, cvasi-sistematic. Totuşi, el nu postulează un Bine agresiv, care să-şi atace şi să-şi năruie vrăjmaşul. Nici nu propune un dualism orizontal, în care cei doi termeni sînt simetrici, „gemeni“, de acelaşi tip. Nicidecum.

În preambulul creaţiei, cele două principii, cu cele două „tărîmuri“ ale lor, se află într-o verticală vecinătate, dar şi în separaţie: primul se ridică spre „nord“ şi înălţimi, al doilea se întinde „la sud“, „împlîntat ca un cot“ la graniţa celuilalt. În tumultul orb, neistovit care dă natura regatului său, Prinţul întunericului ajunge să la un moment dat la limita celeilale lumi. Atras de Lumină, o atacă pentru a şi-o supune. Însă Tatăl Măreţiei nu are pe cine să trimită împotriva agresorului, căci fiii lui „sînt zămisliţi numai pentru pace“. Cel creat pentru a înfrunta pericolul, „Omul Primordial“, coboară spre agresor, este învins şi făcut captiv. Aşa apare amestecul. Iată unul dintre episoadele care prefigurează destinul lumii şi al umanului, spune Simone Pétrement într-o foarte frumoasă carte, Eseu asupra dualismului la Platon, la gnostici şi la maniheeni (1947), excelent tradusă de Ioana Munteanu şi Daria Octavia Murgu, publicată la Editura Symposion (1996): „printr-un dezastru al spiritului şi o înfrîngere a binelui în faţa răului“. Tot destinul ulterior al lumii – care se joacă pe o scenă verticală – constă în actele prin care Tatăl Măreţiei extrage umanul şi fărîmele de lumină din puterea întunericului, pînă cînd, la încheierea operei, cele două tărîmuri vor reveni la separaţie. Acestei universale alchimii i se dedicau, înăuntrul lor, adepţii maniheeni – care păzeau riguros lecţia non-violenţei primordiale, care păstrau totodată conştiinţa că separaţia e eschatologică, iar lumea/condiţia umană e amestec.

Simone Pétrement, cunoscută pentru studiul dualismelor din Antichitatea tîrzie, în special al gnosticismului (Le Dieu séparé, Cerf, 1984), revine de cîteva ori la accepţiunea deformată, improprie în care e folosit în mod curent astăzi termenul „maniheism“. În primul rînd, spune ea, Mani şi maniheenii, avînd conştiinţa condiţiei umane ca „amestec“, plasau efortul separaţiei în interioritatea umană, nu îl obiectivau în segregaţii exterioare. „Dualismul maniheean e în primul rînd distincţie în om, nu între oameni“. Pe urmă, e un dualism vertical, nu orizontal. Nu e tensiune între doi termeni de acelaşi grad, de aceeaşi natură; e raport între niveluri de calitate diferită, nesimetrice, e afirmare a unei transcendenţe, încordare către ea. Fie el platonician, maniheean sau creştin, dualismul spiritual e vertical. Apocalipsa nu vorbeşte, şi ea, despre o finală separaţie: Prinţul întunericului încarcerat în abis, umanul repatriat în lumina Ierusalimului de sus? Orientarea către separare, efortul decantării interioare revin umanului, deplina separaţie însă îl depăşeşte, revine Polului divin la încheierea lumii. Aşa spune şi parabola grîului şi a neghinei (Matei, 13, 24-30), expresiv comentată de Andrei Pleşu în „Despre problema răului“ (Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas, 2017).

Merită, cred, să păstrăm în minte sensul originar al termenului „maniheism“, adresa lui către interioritate, răbdarea lui luminoasă. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Mai multe