Manifestul libertăţii şi religia fricii

La sfîrşit de veac XIX, Regatul Unit îşi trăia din plin ambiţiile identitare, în stil de mare cuceritor. Unii insulari reglementau politic capriciile exploziei demografice şi dozau financiar aspiraţiile revoluţiei industriale; alţii descopereau - acasă - temperaturile înalte ale febrei sportive şi riscurile avîntului misionar, peste hotare. Lumea întreagă părea să trăiască vremuri mai făţişe. Eroarea nu era tratată eufemistic. Valorile civilizaţiei creştine erau articulate într-o limbă cu vocaţii hegemonice. Conduşi de regina Victoria, britanicii îşi încredinţau nu doar copiii, ci fiecare maternitate, spital, ospiciu, vapor, colegiu academic sau staţie de tren unui patron spiritual. Purtînd un nume de sfînt serbat în calendarul Bisericii, acest mijlocitor ceresc lua în ocrotire noile locuri publice, umanizînd astfel saltul tehnologic al societăţii în plin neprevăzut. Vibrînd sub pulsul celor mulţi chemaţi, riturile de trecere ale urbanităţii rămîneau în custodia celor puţini aleşi. Cei din urmă moşteniseră acest drept. Călătoria lor pămîntească se sfîrşise cu bine. Încununaţi divin, sfinţii îşi ofereau acum protectoratul. Acest adevăr a fost, timp de secole, piatră de temelie în edificiul complicat al pietăţii anglicane. Chiar fascinaţi de cele mai futuriste combinaţii artistice, inginerii Londrei victoriene n-ar fi îndrăznit să conteste o asemenea evidenţă. Sîntem undeva către 1870, într-un loc impozant, primitor şi foarte sigur. Clădită la doar cîţiva paşi de marea intersecţie feroviară King's Cross, gara St. Pancras era consacrată memoriei unui mucenic creştin. Un gest firesc, în linia unei tradiţii contestate totuşi pe continentul european: mai ales, peste mînecă. Era totuşi prea devreme pentru ca amnezia sau indiferenţa religioasă să fi putut face casă bună cu domeniile valorice ale coroanei britanice. Pentru cei mai sofisticaţi universitari, nominalismul nu era decît subiectul unei dezbateri fără miză. Logica intercesiunii rămînea incontestabilă într-o ţară care îşi slujea chemarea, unică, pe întreg mapamondul. Predicatorii tipăreau entuziast Biblii pentru colonii; teologii prosperau adăpîndu-se la proaspăt tradusele izvoare patristice; bisericile se zideau din abundenţă, lăsînd ziua de mîine să se îngrijească de-ale sale. Creştinii îl cinsteau pe martirul roman Pancratius, mereu în aceeaşi zi de primăvară: 12 mai. Mult mai tîrziu, acest frumos nume şi-a pierdut din popularitate. St. Pancras/ King's Cross a devenit o simplă etichetă gemelară în reţeaua de transporturi a Capitalei. Excesul de trafic economic şi succesul cultural al secularizării l-au condamnat pe St. Pancras - deşi fără asprime - la o estetică marginalitate. Pînă într-o zi de dată recentă: 9 iulie 2005. Atunci, carnagiul terorist de la St. Pancras/King's Cross al radicalilor islamici a proiectat Londra într-o stupoare mediatică şi-o mult mai durabilă dilemă existenţială. Două tipuri de morţi la două adîncimi - una în timp, alta în spaţiu - le-au fost subit aduse în faţă britanicilor treziţi la realitate. Două opţiuni finale - ambele omise din peisaj - au putut ilumina tabloul de comandă al unei minţi încă fascinate de înţelepciunea creştină. Litera care ucide a vorbit, fără să vrea, despre Duhul ocrotitor al sfîntului. Orfan crescut în Taormina Siciliei, Pangratie - ne spun unele sinaxare - murise de tînăr în persecuţiile lui Diocletian. Episcop în Magna Graecia, el a devenit ulterior faimos cu ajutorul Sf. Augustin de Canterbury ( † 605) care, odată ajuns în Anglia, a ridicat prima sa biserică în amintirea lui Pangratie. Deşi presărată cu anumite variabile necunoscute, povestea acestuia nu putea să nurezoneze cu istoriile personale ale primilor convertiţi britanici. Răpus pe pămîntul unei alte insule barbare, Pangratie întrupase calităţile arhetipale ale martirului creştin. Înfruntînd opacitatea triumfalistă a unei false pax romana, omul lui Dumnezeu nu se folosise decît, riscant şi profetic, de arta rostirii. "Fără violenţă" - va fi spus Pangratie, confruntat cu ameninţările letale ale călăilor imperiali. Răspunsul a venit îndată, scris în alfabetul morţii şi pecetluit cu sînge. Studiat teologic, martiriul lui Pangratie ne apare ca un manifest al libertăţii de expresie asumate de Cuvîntul întrupat, răstignit şi înviat. Filozofic vorbind, opera unui martir in persona Christi se recomandă ca o virtute a detaşării înseninate. Departe de-a fi un ecou al încrîncenării, martiriul rămîne, pînă la ultimul detaliu, un act de conştiinţă. El defineşte regula supremei abnegaţii creştine. Răsturnînd premisele nihilismului consumerist - mai vechi sau mai nou -, martiriul lui Pangratie ne face astăzi două obiecţii fundamentale. Mai întîi, filozoful liberal află că nu totul are un preţ, deschis infinitei negocieri; totodată, zelotul religios descoperă că adevărul nu se impune cu forţa. Dimpotrivă, el nu poate fi îmbrăţişat decît prin exemplul iubirii de străini. Martiriul lui Pangratie diferă în toate privinţele - ca motivaţie, formă şi conţinut - de moartea suicidară a fundamentaliştilor islamici care au orchestrat atacul asupra cetăţenilor londonezi. Cauza finală a terorismului jihadic este, se ştie, idealul politic al unui califat universal (umma) aşezat sub imperativul supunerii (islam) oarbe. Cauza eficientă este, cel puţin printre infideli, bomba cu exploziv. Necredincioşii nu vor înţelege măreţia acestui vis sultanic decît declanşînd, în subteranele psihismului uman, motorul pulverizant al fricii. Sloganul: sapere obedire! Marea contrafacere a acestui "martiraj" e demonstrată de contrastul între reveriile utopice ale idealului teocratic şi bricolajul crud al terorismului de masă. În bezna acestei ideologii a urii, suicidul capătă valenţe eroice prin asociere cu omuciderea. "Sacrificiul" înseamnă, înainte de orice, sacrificarea vieţii celuilalt. Aproapele - rămas uneori un simplu concetăţean - se cuvine eliminat atîta vreme cît el mai revendică, pentru sine şi familia sa, gajul neatîrnării. Exprimarea destinsă e privită ca un afront adus evidenţei. Spaţiul pentru dialog trebuie evacuat ca supremă futilitate. De ce? Întrucît extremiştii islamici îşi arogă o cunoaştere a absolutului fără intermediari. Pentru slujitorii crimei, competenţa religioasă de tip vizionar se aplică negreşit în toate celelalte domenii ale experienţei umane, începînd cu sfera politicii şi terminînd cu domeniul vestimentar. Mişcaţi de martiriul Sf. Pangratie şi oripilaţi de atacul terorist din subteranele Londrei, creştinii maturizaţi de experienţa istorică a modernităţii vor şti că sfera politicii nu poate fi reglementată propoziţional, univoc şi dogmatic, în termenii derivaţi ai teologiei. Adevărul revelat nu se traduce niciodată mecanic într-un limbaj chemat să acomodeze determinările particulare ale finitudinii umane. Crezul universal al Bisericii poate cere, în circumstanţe adverse, martiriul. Niciodată însă ideologia politică a unei elite sau majorităţi care a fost sedusă de retorica autovictimizării. Din martiriul lui Pangratie şi sminteala Crucii - despre care vorbeşte numele celebrei staţii de tren londoneze (St. Pancras/King's Cross) - putem deduce care este preţul ultim al libertăţii asumate. Pentru curajul de a-şi fi cerut dreptul la Cuvînt, în dimineaţa de 7 iulie 2005, Pangratie a fost ucis pentru a doua oară. Oare în zadar?