Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă
Comuna Cetăţeni este unul din acele locuri în care nimic nu te ajută să ghiceşti nici viitorul, nici trecutul. Cîteva palme negricioase, întinse vizitatorilor, îşi ţin ascunse originile şi destinele sub dîre de nămol uscat. Îndată ce bănuţii se rostogolesc peste ridurile ce traversează podul palmei pînă la încheietură, liniile îşi văd de drum. Urmele lor se unesc la poalele muntelui şi scot la iveală cărarea către Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă. Creştinii urcă tăcuţi, ducînd cu ei ulei şi pături pentru călugării din vîrf de munte, despre care ştiu că obţin cu greutate pînă şi apa. Fiecare dintre ei a auzit lucruri minunate despre acest loc, lucruri tainice, de neîmpărtăşit, şi asta îi păstrează tăcuţi, dar încrezători. Ora de suiş spre vîrf se prefigurează plină de reculegere, de linişte şi rememorare a istoriei locului. Nimic, la început, nu prevesteşte un drum al Crucii - cum i se spune -, istovitor, încărcat de încercări. Icoanele pictate la tot pasul, învăţăturile care le însoţesc, chiar şi reazemul care mărgineşte drumul par să fie ocrotitoare. Popasul le dă răgaz călătorilor să îşi împărtăşească din gîndurile adîncite. Legendele dau suflare locului care i-a adăpostit pe însuşi Zamolxe, pe domnitorii care se retrăgeau din calea vrăjmaşilor, pe Negru-Vodă şi soţia lui, Marghiţa, care şi-a scobit singură în stîncă un altar catolic, ca să se poată ruga în acelaşi loc cu soţul său. Altă legendă spune că, de fapt, doamna Clara, soţia voievodului Nicolae Alexandru Basarab, şi-a făcut înspre nord un altar catolic. Cert este că acum mănăstirea este singura care are două altare şi două hramuri: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Cu toate astea, puţini ştiu să se oprească pe drumul dintre Cîmpulung şi Tîrgovişte pentru a privi măcar un moment către culmile muntelui. Grupul se dizolvă şi minţile se însingurează din nou. Par să lase în urmă, pe rînd, cugetările despre moarte, dar se simte că rămîn cu totul acolo şi chipurile lor arată că drumul nu li se mai pare atît de uşor ca la început, că în suflete îşi face loc îndoiala. La răstimpuri, privirile se mută în vale şi locurile par prăpăstioase, sălbatice, prea încăpătoare. Chiar capătul drumului este de acum mai mult decît locul în care aştepţi ca adierea vîntului să tălmăcească clintirea îngerească, iar armonia să fi fost cîştigată de-a pururi de sihaştrii care s-au canonit în peşteri. Cu fiecare pas se insinuează gîndul că acesta este unul din tărîmurile acelea în care diavolul vine personal ca să ispitească, căci mărturiile nu lipsesc: în munte au încăput de-a lungul secolelor şi bune, şi rele, sinucideri, miracole, morţi care lasă în urmă oseminte frumos mirositoare puse în scobituri de piatră în formă de sicriu şi nemişcate de mîna omului, un izvor miraculos care începe să curgă în fiecare an pe 16 aprilie din spatele Sfintei Mese şi se opreşte pe 15 august, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi straturile suprapuse de pictură din biserica rupestră care mărturisesc dreapta credinţă. Nici unul dintre vizitatori nu mai îndrăzneşte să se aşeze pe băncile de pe marginea cărării şi să sporovăiască despre istorioarele care le-au ajuns la urechi. Aerul tare, de munte, şi curăţirea la care caută să îi supună drumul Crucii le înteţesc respiraţia şi graba lor pare o încercare de a uita tot ce credeau înainte să ştie. La peste 800 de metri, după un drum mai potrivnic decît se putea bănui, bunăvoinţa şi simplitatea călugărilor reprezintă miracolul. Istorisirea lor densă se izbeşte de cugetele luate în stăpînire de gîndurile nedesăvîrşirii. Totuşi, tihna este recuperată cu fiecare vorbă, cu fiecare pas făcut pe urmele lui Negru-Vodă şi ale doamnei Marghiţa, sub ai căror paşi zice-se că stîncile se topeau atunci cînd se duceau să se roage. De pe stînca evlaviei s-a sinucis domniţa cînd, crezînd că soţul a căzut sub robia barbară, a fost cuprinsă de deznădejde. Întreaga natură s-a întristat de moartea ei şi muntele îi poartă încă însufleţirea, curăţită de rugăciunea sihaştrilor. Lîngă Peşterea Moşului, silueta dăltuită a Cavalerului Trac stă de veghe la capătul cimitirului în care se află cîteva cruci pe care nu stau scrise decît nume, fără să se precizeze momentul trecerii în veşnicie. Urcuşul greu şi întîlnirile pioase au obosit timpul. Inflaţia atemporalităţii şi strădania pelerinilor îi sustrag consideraţiilor istorice pentru a-i reda întregi şi desprinşi de ei înşişi lui Dumnezeu, deopotrivă trudit şi revelat. Coborîrea este pe măsura urcării. La poale, aceleaşi mînuţe murdare îşi etalează liniile vieţii, ale dragostei şi minţii. Sînt pline de sens şi de origini, de noroi. Primesc bănuţii care se rostogolesc şi liniile se continuă în alergare, intersectîndu-se şi jucîndu-se pînă ce se amestecă iar în drumul plin cu icoane, cu ascunzişuri şi luminişuri, şi moarte, şi însufleţire.