Majnun şi Layla, Don Quijote şi Dulcineea

Extraordinarele isprăvi ale nebunilor îndrăgostiţi Este povestea de iubire dintre Don Quijote şi Dulcineea o rescriere a mitului arab despre Majnun şi Layla? Majnun este "nebunul", iar Layla este "noaptea". Formele primare, arhaice, ale mitului descriu raptul iubirii, experimentat de beduinul-poet Majnun, în proximitatea cortului Laylei, fără ca iubitul să fi primit darul divin de a contempla chipul iubitei. Ulterior, în literatura Sufi, iubirea extatică nutrită de Majnun şi Layla simbolizează iubirea dintre misticul Sufi şi Dumnezeu, întîlnirea teandrică dintre om şi Dumnezeu în misterul şi uniunea iubirii. Insanitatea beatifică a împlinirii iubirii pămînteşti simbolizează astfel insanitatea beatifică a împlinirii iubirii mistice, rememorarea continuităţii iubirii existenţiale graţie căreia fiinţele omeneşti se leapădă de raţionalitatea neiubirii, pentru a reîntîlni Fiinţa Divină, în Noaptea Prezenţei. Una dintre versiunile clasice, intitulată Layla u Majnun , a fost realizată de Nizam al-Din Ilyas Ibn Yusuf, supranumit Nizami (1140-1202), în 1188. Poemul lui Nizami a fost dedicat prinţului Akhtisan Minuchihr Shirvanshah din Shirvan, oraş situat pe ţărmul vestic al Mării Caspice. Nizami descrie povestea de iubire dintre Qays, poet al deşertului, membru al tribului Banu 'Amir, şi frumoasa Layla, o iubire pămîntească traumatizată de suferinţă şi moarte, dar răscumpărată şi împlinită dincolo de pragul morţii, ca iubire celestă circumscrisă de strălucirea Împărăţiei lui Dumnezeu1. Imaginarul împlinirii apoteotice a iubirii dintre Majnun şi Layla este împrumutat din literatura enohidică. După moartea iubitului şi a iubitei, Zayd, un prieten devotat, primeşte, în vis, viziunea fericirii nemărginite de care Majnun şi Layla se bucură în împărăţia spiritelor, în spaţiul realităţii reale, dominat de Prezenţa Divină şi de ierarhiile angelice: "În a sa legendă-cronică, menestrelul (...) istoriseşte cum Zayd, cel torturat de suferinţă, i-a văzut, în vis, pe Majnun şi pe frumoasa mireasă, unificaţi în meditaţie, noaptea. Dinaintea privirii sale, cealaltă lume, lumea spiritelor, revelează nesfîrşite privelişti ale fericirii. Îngerii au apărut în veşminte strălucitoare, înconjuraţi de sfere ale gloriei divine, iar din ochii lor izvorăsc razele extazului sfînt. (...) Într-un luminiş trandafiriu, la umbra unui palmier, el a văzut un tron minunat, împodobit cu aur şi nestemate. (...) Aşezaţi pe tron, transfiguraţi, cei doi îndelung-despărţiţi iubiţi iradiază lumină serafică."2 În Kashf al-mahjub, 'Ali Ibn Uthman Al-Jullabi Al-Hujwiri (m. ca. 1063-1072) aminteşte că uniunea dintre om şi Dumnezeu nu este definită printr-un anumit "stadiu" (maqam) sau printr-o anumită "stare" (hal), deoarece uniunea înseamnă concentrarea gîndurilor unei fiinţe omeneşti asupra obiectului dorinţei sale religioase, asupra ţintei căutării sale. Dinamismul spiritual al înaintării pe cale, identificarea nemijlocită a căutătorului cu scopul atoatecuprinzător al căutării, includ parcurgerea "stadiilor" (maqamat) şi a "stărilor" (ahwal ), experienţă în urma căreia dorinţa persoanei unificate se împlineşte prin însăşi negarea dorinţei. În acest fel, Majnun şi-a concentrat gîndurile asupra Laylei, nu a văzut-o decît pe ea în întreaga lume, iar în ochii săi toate lucrurile create au dobîndit înfăţişarea Laylei3. Jalal-ud-din Rumi (1207-1273) menţionează, în Mathnawi , că Majnun s-a îmbolnăvit în urma suferinţei provocate de absenţa îndelungată a Laylei. Dorul după ea determină creşterea periculoasă a temperaturii sîngelui şi intervenţia unui medic, care îl pregăteşte pe Majnun pentru flebotomie şi observă că, pe durata nopţii, animalele sălbatice care se adună în jurul lui Majnun nu percep mirosul de trup omenesc: "Mirosul de om nu mai emană din trupul tău, datorită abundenţei de iubire şi extaz din inima ta." Rescrierea lui Rumi conţine o apologie a iubirii: "Dacă nu ar fi fost iubirea, cum ar fi fost cu putinţă existenţa? (...) Iubirea îi zămisleşte pe cei morţi întru spirit. Ea înveşniceşte spiritul pieritor." Majnun îl avertizează pe medic că întreaga sa fiinţă este plină de Layla, asemenea unei scoici în care se află o perlă nepreţuită. Prin urmare, Majnun mărturiseşte că se teme deoarece inciziile făcute de lanţetă şi luarea de sînge ar putea provoca rănirea Laylei: "Omul raţional, a cărui inimă este iluminată, ştie că între mine şi Layla nu este nici o deosebire."4 Spaţiu al coexistenţei şi simbiozei dintre cele trei religii monoteiste abrahamice, Spania musulmană se metamorfozează treptat în Spanie catolică. Începută încă din secolul al VIII-lea, în Asturii, Reconquista cuprinde Toledo (1085), fostul califat omeyyad al Cordobei (1236), Sevilla (1248) şi se încheie în anul 1492 prin victoria "regilor catolici", Ferdinand de Aragon (1452-1516) şi Isabela de Castilia (1451-1504), asupra regatului musulman al Granadei. Numai opt decenii mai tîrziu, după bătălia de la Lepanto (1571), în 1573, Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) a participat la campania lui Don Juan de Austria (1545-1578) în nordul Africii, în urma căreia armata spaniolă a cucerit Tunisul. Ulterior, Cervantes a fost întemniţat în Alger, între anii 1575-1580, după ce galera El Sol , cu care călătorea dinspre Italia spre Spania, a fost atacată, în largul coastelor Franţei, de o escadră a piraţilor berberi, comandată de albanezul renegat Mami5. În acest context, atît prezenţa mitului despre Majnun şi Layla în mediile literare-teologice ale Spaniei musulmane, cît şi supravieţuirea temei iubirii dintre "nebun" şi "noapte" în imaginarul literar al Spaniei catolice, după Reconquista , pot fi considerate drept axiomatice. Pe de altă parte, la nivel ipotetic, asimilarea sau rememorarea mitului despre Majnun şi Layla de către Cervantes pot fi situate în perioada campaniei tunisiene şi a prizonieratului algerian. Frecventarea literelor şi a spiritualităţii arabe de către Cervantes este mărturisită, indirect, de identitatea musulmană a eroului-narator Cide Hamete Benengeli. La fel ca şi în cazul lui Majnun, exigenţele spirituale ale nebuniei îl determină pe Don Quijote să iubească o ipostază a frumuseţii ireale. Cavalerul şi scutierul său caută în peisajul iberic rural o prinţesă, "soarele frumuseţii, cu tot cerul laolaltă"6. Împlinirea iubirii lui Don Quijote impune eliberarea de sistemul coercitiv al umanităţii raţionale, deschiderea temniţei iubirii raţionale şi neiubirii raţionale spre cerul atoatecuprinzător al iubirii nemărginite, dincolo de al cărei prag fiinţa căutătorului îndrăgostit se dezintegrează în împărăţia nevăzutului, în non-spaţiul realităţii reale, în care subiectul iubirii, obiectul iubirii şi harul iubirii se contopesc în principiul suprem al viului. Dulcineea se dezvăluie ca alter ego al Laylei: ideal al frumuseţii de dincolo de spaţiu-timp, inaccesibil în neînţelegerea efemeră a lumii pămînteşti, accesibil prin lepădarea de sine a pelerinului pornit spre Ka'ba iubirii, pe calea nocturnă-deşertică a iraţionalităţii. Majnun şi Don Quijote trăiesc experienţa contemplării acestei frumuseţi ca împreunare non-sexuală, ca imersiune în întunericul beatific al insanităţii, în a cărui profunzime străluceşte adevărul iubirii teocratice, un dar divin menit strădaniilor şi traumelor sufleteşti ale fiinţelor spirituale fără chip, fără trup, aureolate de extazul reîntoarcerii în spaţiul paradisiac. În realitate, ei iubesc non-chipul nocturn al propriei rătăciri pe calea feerică a psihicului inconştient, la capătul căreia se află oaza sufletească a necăderii în păcat. Majnun se vindecă prin moarte, iar Don Quijote se vindecă pentru a muri, pentru a nu mai putea supravieţui intensităţii martirice a sfîşierii între adevărul lumii şi adevărul non-lumii, între frumuseţea lumii şi frumuseţea împărăţiei nevăzutului, între relieful iluzoriu al iubirii raţionale şi relieful netrecător al iubirii iraţionale. Desigur, în epoca iubirii şi sexualităţii hip-hop , sintagme precum "luminiş trandafiriu", "cei doi îndelung-despărţiţi iubiţi", "lumină serafică" nu pot stîrni pe buzele amanţilor tineri decît zîmbete condescendente. Cu toate acestea, iubirea sau doar apropierea fizică rememorează aceeaşi coliziune emoţionantă, incandescentă, adeseori tragică sau fericită, între două suflete. Miracolul iubirii revivifică şi purifică nu numai trupurile, ci şi fiinţa nevăzută a fiinţelor. Învăţătura despre iubire, transmisă de Majnun şi Don Quijote, este vie, actuală, pentru îndrăgostiţii dintotdeauna: iubirea este o mîntuire iraţională. ____________________ 1. Cf. Arthur J. Arberry, Classical Persian Literature, Richmond, Curzon Press Ltd., 1994, pp. 124-126. 2. Traducerea în limba engleză, realizată de James Atkinson, a fost publicată în 1836. Cf. Arberry, Classical Persian Literature, pp. 124-126. 3. Cf. 'Ali Ibn Uthman Al-Jullabi Al-Hujwiri, Kashf al-mahjub. Trad. Reynold A. Nicholson, London, E.J.W. Gibb Memorial Trust, 1976, p. 258. 4. Cf. Jalal-ud-din Rumi, The Mathnawi of Jalalu'ddin Rumi / Mathnawi. Trad. Reynold A. Nicholson, I-VI, Cambridge, E.J.W. Gibb Memorial Trust, 1990, V, vv 1999-2019, pp. 120-121. 5. Cf. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha. Trad. Ion Frunzetti, Edgar Papu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. XXXIV-XXXV. 6. Cf. Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Frunzetti, Papu, III, p. 95.