Mai are rost dialogul religiilor?
Părintele Jacques Mourad, călugăr şi preot catolic sirian, conducea mînăstirea Mar Elian, aflată într-o oază a deşertului, între Homs şi Palmyra. De a lungul anilor de război, a continuat să se dedice dialogului între creştini și musulmani, să dea ajutor şi refugiu familiilor de ambele religii. În mai 2015 a fost răpit de Daesh, din a cărui captivitate a izbutit să scape după cinci luni. Biciuit, somat să treacă la islam, supus unor simulacre de execuţie, Părintele Jacques Mourad îşi adresează, după acest episod crunt, mesajul „lumii libere“. „Avem nevoie de un angajament extrem de urgent astăzi: dialogul şi reconcilierea. Experienţa prin care am trecut îmi dă şi mai puternic această convingere. Numai dialogul va putea pune capăt acestui dezastru, inclusiv dialogul cu soldaţii Daesh… Mă întemeiez pe un principiu al credinţei noastre: Dumnezeu ne-a creat cu voinţe bune. Sîntem chemaţi să căutăm, să săpăm cum ai săpa o fîntînă pentru a descoperi binele care se află în adîncul celuilalt… Am iertat călăilor, călăilor poporului meu… Pentru această iertare e nevoie de maturitate, de forţă spirituală“ (interviu în Pèlerin, 24.04.2017).
Pînă de curînd, civilitatea faţă de diferenţă părea, în Europa, o atitudine de la sine înţeleasă. Ori cel puţin larg împărtăşită, de vreme ce pe ea sînt construite societăţile liberale. De partea credinţei, spiritul ecumenic cîştiga teren, îşi înmulţea adepţii şi manifestările. Această dispoziţie către întrunire, către ascultarea celuilalt e pusă astăzi în faţa unui test dur. Va rezista ea în faţa barbariei extremiştilor religioşi? Va rezista ea în faţa revoltei pe care ne-o stîrnesc masacrele, inumanitatea cu care ei îşi „practică“ credinţa? Nu vom ceda oare tentaţiei de „amalgam“, ajungînd să privim cu suspiciune celelalte religii, să socotim islamul o religie, prin natura ei, agresivă şi fundamentalistă? Convivialitatea deosebirilor religioase mai are ea vreo şansă pe un teren otrăvit de ură şi teroare, însîngerat de mulţimea victimelor? Părintele Jacques Mourad dă acestor întrebări un răspuns care cîntăreşte greu, care nu poate fi respins, care obligă. Dialogul trebuie să continue, să se adîncească, să se maturizeze.
Care pot fi fundamentele, s-au întrebat teologii şi adepţii dialogului, pentru întîlnirea colegială a religiilor? Care e acea valoare faţă de care nici una nu e străină? În cîmpul căror principii se pot recunoaşte toate? O linie de răspuns e cea formulată, printre mulţi alţii, de teologul catolic Johann Reikerstorfer în revista Concilium (221/1997). Pe urmele lui J.B. Metz, el vorbeşte despre „o nouă paradigmă de universalitate care se înrădăcinează în memoria passionis, una dintre formele de respect faţă de suferinţa străină ce caracterizează marile religii şi culturi“. Solicitudinea faţă de individul care suferă e o temă importantă, comună, ecumenică. Generozitatea, caritatea apar, pretutindeni, ca o imitatio Dei − El care e în stare să preia şi să vindece mizeria şi suferinţele „celuilalt“, ale umanului, El care vrea să rectifice întunecările, deformările noastre de tot soiul. Nu numai Patimile, ci întreg actul lui Christos îşi află aici unul dintre rosturi, dintre scopuri. În ele şi-a găsit P. Jacques Mourad modelul şi sprijinul pentru a trece prin teribila lui încercare. Nu mai e nevoie de amintit că budismul are compasiunea drept atitudine de căpătîi. Iar în islam, primele nume ale lui Dumnezeu sînt „Milosul“, „Milostivul“. Părintele Mourad menţionează un episod ciudat al captivităţii lui. La un moment dat, unul dintre gardieni, mascat, a intrat în locul de detenţie. În loc să urle şi să-l injurieze, i-a adresat salutul de pace – Assalam Alaikum –, a stat de vorbă cu el, i-a spus să-şi ia detenţia ca pe o retragere spirituală. Poate că un asemenea sfat sună cinic urechilor noastre, dar P. Mourad l-a trăit ca pe un semn de încurajare de Altundeva, ca pe un sens care i-a dat tărie (mărturie publicată în L’Oeuvre d’Orient, 20.05.2017).
Puterea de a trece fără ură prin represiune, puterea de a ierta, de a avea compasiune chiar pentru călăi îşi pot afla modelul în atitudinea lui Dumnezeu faţă de uman. Credinţa/credinţele către El se îndreaptă pentru a afla aceste puteri.
Un alt punct de convergenţă a religiilor poate fi căutat în raportul lor cu alteritatea tare a divinului.
Dumnezeu, în compasiunea Lui, are drept ţintă umanul, condiţia care ne e familiară. Cînd gîndim raportul cu El prin intermediul suferinţei şi al compasiunii, accentul nu cade atît pe alteritatea Lui majestuoasă, pe misterul Lui. Ci mai degrabă pe coborîrea lui către identitatea noastră omenească. Divinul e capabil să se „înstrăineze“ de sine însuşi, să-şi dea limite pentru a-l întîlni pe „celălalt“ în identitatea sa proprie. Umanul are şi el de încercat să se înstrăineze de sine însuşi în elanul către Partener. Are şi el de încercat să vizeze, din interiorul limitelor sale, Ilimitatul. Gîndirea religioasă de pretutindeni cuprinde, printre marile ei teme, nu numai pe cea a compasiunii divine, ci şi tema transcendenţei tari, polare, numinoase, a lui Dumnezeu.
Acela la care religiile se raportează le obligă să se confrunte cu o alteritate inaccesibilă şi, în mod paradoxal, atrăgătoare. În secolul V, un Părinte al Bisericii, Ioan Chrysostom, predică Despre incomprehensibilitatea [de necuprinsul] lui Dumnezeu, un text pe care Rudolf Otto îl analizează în volumul Despre numinos. Întreg acest text, afirmă îndreptăţit Rudolf Otto, e construit pe „contrastul armonic“ între tremendum şi fascinans resimţit în faţa divinului. El este Cel în faţa căruia „toate vorbele fac cale întoarsă“ şi care ne e totodată mai intim decît propria noastră fiinţă. Sînt celebre cuvintele lui Augustin: „Iată că Tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară…“ (Conf., X, 27). Potrivit concepţiei creştine, în inima umană e imprimat chipul lui Christos. Fiinţa e construită pe această imagine indelebilă, pe acest fundament. Efortul spiritual urmăreşte să cîştige conformitate, asemănare cu imaginea-fundament. „Grăbeşte să-ţi transformi propria imagine prin asemănare cu arhetipul“, sună îndemnul lui Evagrie.
Allah akbar spune islamul. „Dumnezeu e mai mare.“ Dumnezeu nu e doar „mare“, în măreţia lui amuţitoare. El e „mai mare“: din orice perspectivă şi de la orice nivel ar fi privit, El le depăşeşte. Ca atare, antrenează capacitatea umană de cunoaştere dincolo de orice frontieră în care am încerca să îl cuprindem, să îl concepem, să îl mărginim. Şi El ne este totodată mai aproape, se spune în Coran, decît vena noastră jugulară. El e, în cele trei tradiţii monoteiste, imaginea după care am fost făcuţi, suflul prin care sîntem, principiul de realitate a persoanei noastre. Cu un asemenea ganz Andere are de lucrat credinţa: cu o alteritate inaccesibilă, a cărei prezenţă fiinţa umană o adăposteşte în ascunsul ei, în zona care îi rămâne ei înseşi misterioasă.
„Compasiunea pentru suferinţa străină“ şi alteritatea tare a divinului sînt/pot fi locuri de întîlnire a religiilor. În primul caz, atenţia/dezbaterea/colaborarea religiilor ar pune asupra condiţiei noastre privirea ochiului divin. În al doilea caz, atenţia/înţelegerea/elanul lor se lasă atrase de ochiul Necuprinsului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: P. Jacques Mourad, wikimedia commons