Magii și iudeii
Poate că în nici un alt moment al lecturii Bibliei decît acela în care recitim cele douăsprezece versete ale Evangheliei lui Matei despre venirea magilor la ieslea Nașterii lui Iisus Hristos nu este mai imperios necesar să ne amintim ce nu este Biblia: i) Biblia nu este un tratat științific; ii) Biblia nu este un tratat de istorie; iii) Biblia nu este o carte de ocultism. De-a lungul timpului, oamenii au luat Biblia drept ceea ce nu este, fie din ignoranță, fie dintr-un soi de patimă exaltată a totalității. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne dea, fie și sub forma Bibliei, o carte a cunoașterii de orice fel, totală și în cuprinderea obiectului ei, și în modalitatea de expunere, mai întîi că n-ar fi lăsat să fie scrisă de oameni (incapabili de așa ceva) și mai apoi că nu ar fi binecuvîntat de atît de multe ori splendidele cuceriri ale cunoașterii de orice fel dobîndite de oameni de-a lungul istoriei.
Așadar, magii intră în scena realității biblice aduși de steaua lor, fac ce au de făcut, părăsesc scena pe alt drum decît cel pe care veniseră și duși sînt. Nu mai auzim nimic despre ei nici de la Matei și nici din alte texte ale Bibliei; nimeni în afara lui Matei nu-i mai pomenește. 12 versete și atît. Și totuși, episodul venirii, închinării și plecării magilor s-a dovedit a fi unul dintre cele mai puternice pasaje din Biblie, generînd o tradiție prolifică. De la obiceiuri populare ce pot fi găsite în absolut toate colțurile lumii creștine la mari opere de artă, de la legende populare la proze culte, creștinii au simțit o atracție formidabilă pentru această narațiune, transformînd-o într-o adevărată temă culturală. Preluînd informația de la evanghelistul Matei, oamenii post-evanghelici au completat-o și au speculat-o cum li s-a părut lor potrivit. Tema magilor a stimulat fără pauză imaginația artistică a secolelor atît de puternic, încît elemente post-evanghelice au făcut deja corp comun cu materia evanghelică într-o narațiune deja consolidată. Poate că cel mai evident exemplu este acela al numărului magilor. Tot omul știe că au fost trei magi, dar ei puteau foarte bine să fie mai mulți. Evanghelia nu ne spune cîți erau. Probabil a rămas că erau trei pentru că avem trei categorii de daruri: aur, smirnă și tămîie. De asemenea, tot tradiția le-a dat și nume acestor trei magi: Caspar, Baltazar și Melchior.
Așadar, textul sacru e suficient de vag ca să provoace completări profane, dar este și suficient de precis ca să ofere răspunsuri și să poată fi corelat cu alte texte pentru a oferi înțelegere. Și aici, aș vrea să mă opresc asupra unui moment al narațiunii pentru a sublinia că nu înțelegerea textului ca atare e importantă – deși ea poate fi satisfăcătoare pentru hybris-ul nostru intelectual –, cît înțelegerea unor lucruri din viețile noastre prin text.
Ați reținut, sînt sigur, momentul în care magii se întîlnesc cu înțelepții de la curtea lui Irod, cei care știu scripturile pe față și pe dos, cei care știu astrologie, știu să interpreteze vise, știu să vadă și să priceapă semnele lui Dumnezeu și să pună în evidență împlinirea profețiilor. Sf. Augustin remarcă diferența dintre cele două grupuri, magii și înțelepții iudei, și scrie: „Magii Îl căutau ca să-l găsească, Irod îl căuta ca să-l ucidă, iudeii citeau în Scriptură numele cetății în care s-a născut, dar nu înțelegeau timpul venirii Lui. Între dragostea evlavioasă a magilor și frica necruțătoare a lui Irod, ei s-au rătăcit arătînd Betleemul...”. Avem aici două atitudini intelectuale opuse: iudeii citeau cărțile, indicau locul, dar nu se mișcau – dădeau indicații. Magii erau, însă, în căutare, erau pe drum, se porniseră. Papa Benedict al XVI-lea vedea în aceste două atitudini diferite cele două moduri în care tratezi Scriptura. Ori faci din ea un motiv de prelegeri și de proprie încîntare intelectuală, ori faci din ea un mod de viață. Scrie Papa: „Pentru iudei, Scriptura devenise un soi de atlas ce putea fi parcurs cu multă curiozitate, o colecție de cuvinte și concepte pentru studiu și pentru discuții învățate. Și ne întrebăm și pe noi: nu cunoaștem chiar noi tentația de a considera Sfînta Scriptură, această bogată și vitală sursă pentru credința noastră, ca un obiect de studiu ori ca un subiect de discuție între specialiști mai degrabă decît o carte care ne arată concret un anume drum în viață?”. Încă Sf. Augustin, așa cum am arătat, a fost printre primii care au văzut în dezbaterea dintre magi și învățații iudei confruntarea între două moduri de credință, dar și dintre două atitudini intelectuale în raport cu viața, el spunînd explicit că magii fixează un adevărat standard de credință: „Magii vestesc și întreabă, cred și caută, întocmai ca niște persoane care simbolizează pe cei care umblă prin credință și doresc vederea cea adevărată. Oare nu se mai născuseră pînă atunci alți Regi ai iudeilor de atîtea ori înainte în Iudeea? Cum se face că Acesta este recunoscut de străini după un semn din Cer și că acesta este cîntat pe Pămînt; în înălțimea Cerului se arată strălucitor, pe Pămînt se ascunde smerit? Magii văd steaua la Răsărit și își dau seama că s-a născut un Rege în Iudeea. Cine este acest Rege mic și în același timp atît de mare care încă nu vorbește pe Pămînt, dar deja dă porunci din Cer?”. Splendid pasaj, splendidă lecție despre adevăr! De altfel, Sf. Augustin se oprește îndelung la povestea magilor pentru a vorbi despre adevăr. De pildă, el dedică un pasaj amplu dintr-o predică erorilor astrologilor.
Ideea astrologilor era, și este în mare măsură aceeași pînă azi, că așezarea stelelor determină cursul vieții, că „destinul e scris în stele”. Astrologii dintotdeauna cred că se poate afla destinul sau măcar articulațiile importante ale destinului unei persoane examinînd dinamica stelelor sub care trăiește de la naștere. Astăzi, după atîta filozofie și psihologie revărsată peste omenire, este predominantă și o percepție ceva mai „soft” a astrologiei, care spune că citirea stelelor indică provocările pe care cineva le va avea de înfruntat, dar că soluțiile pentru care va opta în fața provocărilor rămîn, totuși, la libera alegere a acestuia. În orice caz, ca și cum ar replica astrologilor dintotdeauna, de ieri și de azi, Sf. Augustin explică de ce în fundamentele ei atitudinea astrologică este greșită, exemplificînd cu povestea magilor. Astfel, Sfîntul din Hippo atrage atenția că steaua apare magilor după ce Iisus se naște (de altfel, pasajul biblic nu ne spune ce vîrstă avea Pruncul cînd magii au ajuns la El), ceea ce înseamnă că nu steaua determină nașterea, ci invers, nașterea mișcă steaua. Or, raportul corect dintre semne și destin este chiar acesta: destinul curge și lasă semne, nu semnele precedă și determină destinul. Nu poți citi în semnele lumii decît ceea se s-a întîmplat deja, nu ceea ce se va întîmpla. Viitorul e construit de încredere, specie a credinței; trecutul poate fi reconstruit cu probe, specie a urmelor.
Sf. Ioan Gură de Aur, însă, are o viziune ceva mai nuanțată privitor la tipurile de atitudine ale iudeilor și ale magilor. Reflectînd la episodul întîlnirii lor, Hrisostomul spune: „Și magii, și iudeii află unii de la alții ceva mai mult decît știau și se învață unii pe alții. Iudeii au aflat de la magi că o stea l-a propovăduit pe Hristos în țara perșilor; iar magii au aflat de la iudei că cel propovăduit de stea a fost vestit deja de profeți cu mult înainte”. Ba mai mult, Hrisostomul vede rostul venirii magilor în chiar împlinirea cunoașterii iudaice, scriind: „La nașterea Sa s-au petrecut atîtea minuni cîte se puteau să arate în liniște pe cel venit pe lume. Și ca să nu spună iudeii «Nu știu cînd s-a născut și nici în ce loc», Dumnezeu a rînduit venirea magilor. Deci iudeii nu pot avea nici o scuză că n-au cercetat cele ce se petrecuseră”.
După acest pasaj, mi se pare obligatoriu de meditat asupra rostului apariției străinului în viețile noastre și nu doar de meditat, ci, poate, și de schimbat un pic comportamentul în aceste situații.
Foto: wikimedia commons