L'oeuvre au noir

Dacă Africa de Nord e stabil ocupată cu islamul de cea mai pură ţinută arabă, partea subsahariană a Continentului negru prezintă, dimpotrivă, o sociologie religioasă convulsivă. Peste 9000 de secte populează acest eldorado misionar, cucerit în etape. După ce şi-au cîştigat independenţa, pe la începutul anilor ’60, fostele colonii europene au cunoscut războiul rece, aplicînd haotic marxisme indigene, după care s-au orientat spre o relativă democratizare. Colapsul URSS a întărit fascinaţia spre libertate, favorizînd adoptarea unei legislaţii permisive, de inspiraţie americană: toate cultele sau asociaţiile sînt egale în faţa legii şi au dreptul de a fi recunoscute ca actori de utilitate publică. Evident, modelul american nu s-a putut lipsi de accente locale. Societăţile africane, cînd amestecate, cînd sfîşiate de clivaje tribale, au cunoscut Evanghelia doar la începutul secolului al XIX-lea. Evident că omul alb a descoperit Africa începînd cu secolele XV-XVI, dar portughezii şi spaniolii nu au prea făcut misiune dincolo de zonele costiere. În aceste condiţii, adîncimea creştinismului african e prea mică pentru a permite ancoraje şi decoruri instituţionale masive. Totul e friabil, mobil, negociabil, astfel încît gestiunea spirituală a mizeriei endemice se dovedeşte o întreprindere dintre cele mai rentabile. Eram student cînd am citit despre Biserica profetului congolez Simon Kimbangu, specializată în euharistia pe bază de banană şi hidromel. Astăzi, lista exemplelor de acelaşi tip s-a îmbogăţit spectaculos. Ministerul intervenţiei rapide a lui Isus în Togo, Pelerinii raiului din Ruanda, Biserica Victoriei din acelaşi Congo, Casa lui Yahve în Kenya sînt doar cîteva cazuri de proliferare, mai mult sau mai puţin durabilă, a unui imaginar religios de maximă ebuliţie. Ele apar ca epifenomene ale marilor valuri misionare "albe" (catolice şi protestante, la finele veacului al XIX-lea, evanghelice şi penticostale, în secolul al XX-lea), dar adaugă şi ingrediente sau răspunsuri autohtone, pe măsura crizelor şi a marilor aşteptări colective... N-aveau cum lipsi din peisaj marile secte indo-europene, precum Moon, Biserica scientologică, Rosa-crucienii, Fraternitatea Albă sau Biserica Universală a Regatului lui Dumnezeu, care şi-au deschis numeroase sucursale pe continent. Prozelitismul lor printre elitele politice a produs convertiri de cel mai înalt nivel, cum s-a întîmplat cu preşedintele mozambican Joacquim Chissano, trecut cu arme şi bagaje de partea Meditaţiei Transcendentale. Pentru a-şi demonstra fidelitatea, noul adept a concesionat sectei 20 de milioane de hectare, circa un sfert din teritoriul naţional. Adesea, bunele intenţii se concretizează prin programe halucinante, cum s-a întîmplat recent în Burkina Fasso, unde aşa-numiţii "raelieni" au creat un "spital al plăcerii", destinat "reparării" femeilor mutilate prin exciziune. Implantarea acestor secte - dintre care puţine au mai mult de 10 ani şi controlează mai mult decît un cartier - verifică perfect principiul: "cîte bordeie, atîtea obiceie". În mediu teologic neoprotestant, unde fiecare e sacerdot, fiecare poate deveni, la o adică, întemeietorul unei noi Biserici. E suficient să vorbească bine, să se bucure de un anumit prestigiu comunitar şi să fructifice, perseverent, naivitatea disperată a unor compatrioţi famelici... Dramatic, impresionant, caricaturizabil pe alocuri, fenomenul descris mai sus nu poate fi totuşi subestimat. El măsoară slăbiciunea structurală a unor state adesea falite, dar şi incapacitatea Bisericilor tradiţionale de a îndigui, prin propriile iniţiative, atractivitatea ofertelor sectare. Vaticanul e foarte îngrijorat, bine ştiind că Africa găzduieşte cel mai vast bazin demografic al creştinismului din noul mileniu. Noroc că Ortodoxia nu mai face misiune, după ce ruşii contemporani cu Tolstoi au izbutit cîte ceva prin Japonia şi India meridională. În felul acesta, stăm liniştiţi cu sectele noastre.