Liberul arbitru sau libertatea imperfectă

7 iunie 2009   DIN POLUL PLUS

Oameni ai modernităţii tîrzii, am ajuns să funcţionăm mental după modelul pieţei. Ne descoperim la fiecare pas angrenaţi în mecanismul ofertei şi al cererii. Se vorbeşte pe drept cuvînt despre o "piaţă a ideilor", în care cunoaşterea creşte şi se rafinează datorită circulaţiei şi liberei concurenţe a produselor intelectuale. Se vorbeşte despre o "piaţă a bunurilor simbolice", unde individul îşi poate tîrgui după plac ingredientele propriei viziuni asupra lumii. Tradiţiile spirituale se văd concurate în "supermarketul religiilor" de inventivitatea unor nou-venite, a căror atracţie stă tocmai în noutatea lor eclectică, într-o religiozitate de nivel accesibil, într-o ofertă "individualizată". Pentru a "rezista pe piaţă", marile religii îşi regîndesc strategiile de comunicare, modalităţile de prezenţă şi de influenţă publică, îşi înmulţesc gesturile simbolice pregnante. Dacă, aşa cum argumenta H.-R. Patapievici, modernitatea acordă valoare supremă noutăţii, modernitatea tîrzie a organizat " prin mondializare, circulaţia informaţiei, atotputernicia reclamei " producţia noutăţii torenţiale. Sîntem puşi mereu în situaţia de a alege pe o plajă bogată de produse, fie ele intelectuale, artistice, spirituale sau de larg consum. Ca experienţă comună, de fiecare zi, libertatea tîrziu modernă este mai ales libertate de alegere. Ea presupune şi potenţează multiplicitatea ireductibilă, de unde să ai din plin de ales ceea ce convine cît mai bine singularităţii tale. În Grecia veche, eleutheria pare să aibă, potrivit etimologiei sale, două dominante semantice. Ea exprimă pe de o parte ideea de alegere pusă în relaţie cu voinţa: în limitele condiţiei umane şi ale legilor cetăţii, voinţa omului e suverană, neconstrînsă, nestînjenită în opţiunile ei. Libertatea revine la a "merge unde vrei", la "a-ţi orîndui propriul fel de viaţă, după cum îţi e pe plac", cel puţin în regimul democratic (Republica, 557b şi 359b). Cicero: "Ce înseamnă libertatea? Puterea de a trăi cum vrei". În genere, libertatea este înţeleasă ca libertate de alegere, iar sensul comun al celei din urmă rămîne referit în lumea greco-romană nu atît la raţiune şi discernămînt, cît la voinţă. Aşa cum le face să apară, în tradiţia ebraică şi creştină, episodul inaugural al Genezei, libertatea omului şi responsabilitatea lui sînt legate tot de tema alegerii. Şi, deşi în Paradis alegerea e mai curînd de ordinul cunoaşterii " amăgită de şarpe, Eva judecă greşit ", componenta "voinţă" nu este mai puţin prezentă prin neascultarea şi transgresiunea avertismentului divin. Pe această componentă a fiinţei umane vor insista autorii creştini atunci cînd vor trata, iarăşi şi iarăşi, alegerea: cea spirituală, dar mai degrabă cea morală între bine şi rău, virtute şi păcat, ceresc şi pămîntesc, suflet şi carne. "Ceea ce fac nu ştiu... căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc" (Romani 7, 15 şi 19). Deşi cunoaşterea, raţiunea, discernămîntul au evident primul rol în identificarea justă a situaţiei în faţa căreia omul are de ales, voinţa este cea care face efectiv gestul alegerii, ea este cea care " ca voinţă liberă " realizează suveranitatea (autexousia) omului sau " ca voinţă aservită constrîngerilor ori patimilor " îl face pe om să decadă din autonomia lui. În arhitectura tradiţională a fiinţei umane, voinţa ocupă totuşi un loc secund, de mijloc între intelect şi raţiune pe de o parte, şi facultăţile sensibile şi de acţiune, pe de alta. Or, fiind atît de strîns asociată cu o facultate mediană, libertatea de alegere ni se înfăţişează şi ea pînă la urmă drept nesupremă, avînd mai degrabă un rol funcţional, instrumental, slujind pentru atingerea unui alt nivel şi înţeles al libertăţii. Potrivit formulării Sfîntului Augustin, care sistematizează o concepţie larg răspîndită, voinţa este o facultate a sufletului mediană şi totodată mediatoare, "ea dobîndeşte pentru om cele dintîi şi cele mai înalte bunuri, deşi în sine este un bine mediu". În ciuda extraordinarului relief pe care îl primeşte în definirea autonomiei umane, atît în mediu greco-roman, cît şi în cel ebraic şi în cel creştin, libertatea de alegere este o libertate imperfectă. Dacă, în Geneză, liberul arbitru este chipul dintîi în care se manifestă libertatea umană, acesta nu este totuşi chipul ei desăvîrşit. Liberul arbitru situează deja fiinţa la răscrucea dintre unu şi dualitate, o "atrage" spre domeniul multiplicităţii, al schimbării, al disjuncţiilor (şi ca atare al limitărilor), al netotalităţii. Cîtă vreme libertatea de alegere tinde să se conserve cu orice preţ, să-şi rămînă sieşi suficientă, ea menţine fiinţa umană în domeniul diversităţii, acolo unde alegerea se poate exercita, unde alternativa subzistă, unde separările sînt cu putinţă, unde autonomia umană poate deveni autonomie faţă de absolut, autonomie absolută. Redusă la ea însăşi, libertatea de alegere ne plasează "cu necesitate" în domeniul lui "mai mult sau mai puţin" potrivit lui Cusanus, în domeniul lui "dies und das" conform expresiei lui Eckhart, în teritoriul particularului cu nesfîrşite posibilităţi, cu indefinite creşteri şi descreşteri. Ea riscă să devină libertatea de a te instala în domeniul multiplicităţii, de a te mişca liber de la o variantă de limitare la alta. Orientată spre dincolo de sine, înţeleasă ca libertate funcţională, libertatea de alegere îşi extinde în schimb imens cîmpul de aplicabilitate. Ea se exercită atunci asupra domeniului lui "mai mult sau mai puţin", completat însă cu polul lui absolut. Pentru Platon, alegerea filozofică se face între adeziunea la un adevăr particular sau parţial ("acesta sau acela", după cum este pe moment util, aşa cum fac sofiştii) şi adeziunea la adevăr în totalitatea lui, în ordinea lui integrală. În sens filozofic ca şi religios, libertatea de alegere poate conduce dincolo de domeniul multiplicităţii atunci cînd se decide în favoarea totalităţii, iar nu a fragmentului; atunci cînd concepe virtutea nu atît ca opusă viciului, ci în principiul ei, spre care îndreaptă dinamica subiacentă oricărei virtuţi; atunci cînd optează pentru dimensiunea transcendentă a persoanei, dar înţeleasă nu în opoziţie cu dimensiunea ei orizontală, ci comandînd-o şi înglobînd-o pe aceasta din urmă. În geometria ei, crucea este imaginea alegerii care eliberează de dualitatea disjunctivă. Cu pregnanţa celor două dimensiuni ale sale, crucea ne pune în faţă, potrivit lui Andrei Pleşu (Trei fragmente despre Cruce): "schema inefabilă a totalităţii, imaginea arhetipală a contrariilor conciliate... A-ţi purta crucea e a mobiliza în jurul fiecărui episod de viaţă, în jurul fiecărei experienţe, oglindirea întregului: întregul fiinţei tale particulare, întregul lumii reale şi întreaga încărcătură de posibil pe care realul o presupune". Or, un alt model după care a fost înţeleasă libertatea în Grecia veche se leagă tocmai de tema totalităţii, a împlinirii. Libertatea e asociată ideii de creştere, de dezvoltare pînă la capăt a posibilităţilor prezente într-o entitate. Ea este echivalată cu creşterea desăvîrşită (a unei plante, a unui om, a unei cetăţi, a unui popor) neîmpiedicată de vreo constrîngere exterioară care să greveze asupra principiului intern de dezvoltare. Una dintre problemele puse de o astfel de libertate este cea a modelului care orientează creşterea şi dă măsura împlinirii ei. Revelaţia tradiţiilor monoteiste a înfipt modelul în străfundul omului. Omul creşte nu numai potrivit chipului divin după care a fost făcut, ci e lucrat din adîncul lui de acest model, e "crescut" de modelul care îl locuieşte. Tematizînd această a doua linie semantică a libertăţii " cea a dezvoltării nestingherite, complete " Sfîntul Pavel (Galateni 4, 4-7) vorbeşte despre trecerea de la condiţia de copil/rob la cea de fiu/moştenitor, capabil să asume ereditatea divină înscrisă în fiinţa lui, să colaboreze la actualizarea ei, pentru a participa în Christos la libertatea Lui infinită. Pentru această participare Eckhart a folosit, între alte imagini, imaginea comercială a pieţei unde divinul caută suflet doritor de infinitatea Sa. Potrivit metafizicii eckhartiene, trăsătura cea mai proprie a lui Dumnezeu este să se dăruiască, să se dăruiască fără rezerve, în totalitatea sa infinită. Pe piaţa libertăţii desăvîrşite, El este unicul ofertant (geber). Iar sufletul care alege să se golească, prin umilitate, de "dies und das" îi este receptorul (nemer) potrivit. Oameni ai modernităţii tîrzii, am ajuns să funcţionăm mental " în orice domeniu - după modelul pieţei. E un model ca oricare altul, perfect valorificabil din punct de vedere spiritual. Dumnezeu este "pe piaţă" cu libertatea lui.

Mai multe