<i>Vox populi</i> etc.

În lipsă de ceva mai consistent, ne batem capul cu zarva mediatică din jurul unei chestiuni "deontologice": este invocarea publică a lui Dumnezeu un drept, o posibilitate recomandată contextual sau un scandal intolerabil din perspectiva "corectitudinii politice"? Fireşte că, în arena opiniei, au făcut opriri belicoase adepţii fiecăreia dintre aceste poziţii. Nu-i acuz de confuzia care domneşte în domeniul politico-religios pe "simplii cetăţeni" de a căror "simplitate" nu vom scăpa cîtă vreme vom avea şi "cetăţeni complecşi", cu statut privilegiat. Nu "poporul" e de vină că Statul şi Biserica au ratat obligaţia de a fixa reguli pe baza cărora să tranşăm asemenea dileme. Statul? S-a bîlbîit 17 ani pînă să adopte o nouă Lege a Cultelor, iar promulgarea acesteia nu a schimbat peste noapte nici mentalităţile, nici practicile. Biserica? A cîntat, pe voci diferite, o partitură contradictorie. Pentru că ba ne-a spus că preoţimea nu are voie să facă politică militantă, ba ne-a arătat că episcopatul însuşi se implică, dacă are interese de moment, în sfera politicului. Vrem o Biserică liberă, deşi acest lucru e imposibil dacă Statul continuă să finanţeze salariile clerului. Vrem un Stat liber, dar el nu se poate lipsi de "propaganda" (naţională sau electorală) pe care clerul - cu influenţa lui incontestabilă asupra "credincioşilor" - i-o poate furniza, mai ales în momente de criză sau de campanie. Multă lume din zona urbană, practicantă a profesiunilor liberale, socoteşte că religia e prea prezentă în forum şi deplînge, pe faţă sau prin dos, "succesul" popular al Bisericii. Această categorie - definită prin hedonism cultural şi snobism al consumului - poartă cu sine, explicit sau difuz, o ideologie anticlericală, radical-laicistă. Din această zonă a pornit, bunăoară, ideea că icoanele trebuie scoase din şcoli, pe temeiul unor argumente la fel de neclare ca şi soarta disputei. Stîngiştilor "chic" li se opune însă masa statistic dominantă a "românilor verzi", pentru care frecventarea slujbelor, respectul Tradiţiei şi "frica de Dumnezeu" sînt sinonime ale bunului-simţ "naţional", adică elemente de identitate colectivă, care nu pot fi negociate. Eu unul am căutat mereu formula de conciliere dintre cele două "tabere". Numai că ea nu se poate produce dacă BOR nu consacră o doctrină socială şi dacă gruparea laicistă - pe cît de "iconoclastă", pe atît de conformistă cu modele "din afară"- nu admite că Ortodoxia e un fapt inconturnabil, care trebuie adus în modernitate pas cu pas, printr-un dialog onest şi aplicarea unor soluţii netraumatice. Cînd preşedintele României a vorbit de Rusalii, în Catedrala mitropolitană din Sibiu, m-a sunat imediat un jurnalist alertat, căruia i-am amintit că deţin (vremelnic) o calitate oficială care nu-mi permite prea mari libertăţi: dacă sînt sincer, par fie apologetic, fie mai critic decît e cazul. Am căutat totuşi să-l conving că e oarecum normal să vorbeşti despre Dumnezeu dacă tot te afli în Casa Domnului şi dacă mitropolitul te pofteşte să li te adresezi celor prezenţi. Ce-i rău în asta? Rău e că trăim într-o dictatură mediatică, bazată pe isteria "evenimentului" cu orice preţ, într-o lume a ecoului trădător şi a superficialităţii grăbite, care sacrifică fondul şi judecă, pînă la paranoia, forma prost înţeleasă. Traian Băsescu, Rege Taumaturg? Figură charismatică a unui mesianism etnocentric de factură legionară? Ipoteza e perfect ridicolă. Mi se pare că tocmai purtătorii unor asemenea temeri sînt prizonierii inconştientului colectiv, de care pretind, altminteri, că s-au emancipat. Pentru sibienii prezenţi la catedrală, Duminica Rusaliilor a fost doar o zi bună: pe lîngă rugăciunea închinată lui Hristos, l-au văzut şi pe şeful Statului, alături de ei. Cît despre enorma răstălmăcire asociată acestui episod, apreciez că ea divulgă mai degrabă invidia adversarilor politici în faţa unui lider a cărui reală popularitate le îngroapă procentele.