<i>Locul firesc al României este în Uniunea Europeană</i> (II)
Nu consider că există o diferenţă atît de mare între poziţia cardinalului Ratzinger şi cea asumată de Papa Bendict al XVI-lea. Fără a avea pretenţia de a interpreta gîndirea Papei, consider că Uniunea Europeană a tratat chestiunea integrării Turciei într-un mod prea puţin inspirat, superficial, plecînd de la premisa, total greşită, conform căreia religia nu ar constitui o problemă. Total fals, întrucît religia reprezintă o problemă prin excelenţă. S-a considerat că era acceptabilă aderarea Turciei fiind vorba de o Europă care nu mai era creştină. Turcia însăşi, conform aceleiaşi viziuni, nu mai era islamică. Deci, două spaţii definite de absenţa identităţii se întîlnesc exclusiv în calitate de entităţi economice şi politice. Premisă total greşită, generatoare a unei întregi serii de probleme. Şi asta întrucît religia influenţează aspectele cele mai diverse ale existenţei: modul în care bărbaţii privesc femeile şi viceversa, modul în care oamenii se privesc între ei, influenţează dreptul, politica, economia, societatea. Ne găsim astfel nevoiţi să ne confruntăm cu o serie de probleme imposibil de rezolvat. Gestul prim-ministrului turc Erdogan, care a decis (cu ocazia vizitei Papei în Turcia, n.red.) în final să-l întîmpine pe Papa la aeroport, a relevat prezenţă de spirit şi smerenie. Căci semnificaţia gestului era de a reiniţia, de la premise diverse, raporturile dintre Islam şi Vatican. Pornind de data aceasta de la o bază justă, şi anume dialogul dintre religii. Europa creştină se deschide deci către Turcia islamică? Poate că da. Însă, înainte de toate, este oportun ca teme precum religia, Dumnezeu, fiinţa umană, libertatea să se afle în centrul dezbaterilor. Numai ulterior se va putea ajunge la alte chestiuni în legătură cu care dialogul creştino-musulman a fost întrerupt. După mine, mesajul cardinalului Ratzinger a fost că, în condiţiile actuale, Turcia nu este pregătită pentru aderare. Aderarea în contextul prezent ar echivala cu trădarea de către ţara islamică a propriei identităţi, constrîngîndu-ne, totodată, şi pe noi să o trădăm pe a noastră. Cred că este esenţial să încercăm să găsim o abordare nouă în dialogul cu Islamul. Şi, în acest sens, poate că vizita Papei la Istanbul a creat premisele unei juste abordări. Care este părerea dumneavoastră în legătură cu un Islam european? Conform unor analişti, imamii din Italia ar fi slab pregătiţi cultural pentru a fi autentici lideri spirituali. Se deplînge astfel absenţa unor interlocutori bine pregătiţi. Există în Italia două tipuri de Islam. Pe de o parte, sînt persoanele care doresc să se integreze cultural, considerînd că identitatea lor religioasă nu s-ar afla în contradicţie cu apartenenţa lor la cultura şi la politica italiană. Un exemplu este imamul Pallavicini, liderul unei organziaţii islamice de acest tip. Pe de altă parte, există musulmani care refuză cu vehemenţă identitatea europeană, cei care ar dori să planteze în Europa un alt tip de civilizaţie. Persoane care împărtăşesc viziunea unui Islam ca religie totalitară, care nu operează nici o distincţie între dimensiunea religioasă şi cea politică. Crezînd că musulmanii nu pot trăi decît într-un stat islamic, doresc să edifice acest tip de stat şi în Italia. Adesea se asociază însă, în mod greşit, Islamul cu anumite culturi înapoiate, uneori de-a dreptul barbare. Idee total greşită, aceste aspecte care definesc culturile înapoiate nu sînt neapărat de sorginte islamică. Ţine oare mutilarea organelor feminine de esenţa Islamului? În Coran nu este prevăzută această practică. Mulţi consideră însă, în mod greşit, că această practică barbară ar fi intrinsecă culturii islamice. Cine spune că femeile trebuie să meargă cu capul acoperit şi că sînt fiinţe inferioare bărbaţilor? Există anumite pasaje în Coran care ar putea fi intepretate în acest sens, după cum există tot atîtea afirmaţii care ar putea fi, la fel de bine, interpretate în sens contrar. Deci, Islamul trebuie să facă opţiunile sale. Noi, europenii, avem datoria să oferim sprijin unui Islam care consideră că religia nu coincide cu cultura, fiind, deci, favorabili integrării într-o cultură occidentală. Aşa cum, dimpotrivă, trebuie să ne opunem unui Islam care doreşte să transfere în Europa o cultură fundamentalistă, ostilă libertăţii noastre. Noi, persoanele din estul Europei, am crescut întotdeauna cu privirea către "modele" apusene: libertate occidentală, democraţie occidentală, deontologie mediatică occidentală etc., care uneori se revelează a fi mai degrabă mituri. Avînd în vedere actualul context european (mă gîndesc îndeosebi la exemplul Spaniei laiciste şi al Poloniei ca ex-naţiune "papală", confruntată în ultima vreme cu fenomene de xenofobie şi ultranaţionalism), credeţi că poate coexista o democraţie autentică cu un relativism axiologic? Să reflectăm la modelele pe care ni le oferă istoria. Democraţia ateniană a durat din 509 pînă la 338 î.H. (161 ani). De ce a durat atît de puţin? După cum ne explică Platon în Republica, motivul distrugerii democraţiei ateniene rezidă în relativism şi sofistică. Întrucît, atunci cînd guvernanţii nu se simt responsabili faţă de nici o valoare, cînd nu mai există nici un adevăr absolut, puterea este ultima "valoare" care rămîne. Iar, în numele puterii, corupţia, exercitarea abuzurilor, injustiţia, violenţa devin legitime. Ca o consecinţă naturală, cetăţenii pierd încrederea în instituţiile publice. Se găseşte atunci cîte un arivist care, sub pretextul de a pune ordine în acest haos, pretinde puterea absolută. Aşa s-a întîmplat în Grecia în perioada democraţiei ateniene (care a durat mai puţin de două secole), aşa s-a întîmplat în Italia (în perioada fascismului), în Germania (în vremea nazismului), în Rusia (în timpul revoluţiei comuniste). Deci, eu nu cred într-o democraţie fără valori. Relativismul nu constituie o bază adecvată pentru sistemele democratice. Aceasta este, după mine, problema democraţiei occidentale. Dacă renegăm rădăcina creştină a valorilor democratice, acestea se pot transforma în contrariul oricărei dimensiuni semantice a conceptului de democraţie. În ceea ce priveşte cazul Spaniei, nu trebuie să omitem experienţa sistemului dictatorial pe care a trăit-o ţara iberică. Cu complicitatea Bisericii Catolice înseşi. În Spania, modernitatea a sosit destul de tîrziu. Iar în perioada modernă, societăţile sînt asemenea adolescenţilor. Există o fază de rebeliune împotriva a tot, comiţîndu-se, de multe ori, erori; ulterior, acesteia îi urmează însă reconcilierea, o perioadă de împăcare cu familia etc. E un timp pentru răzvrătire şi altul al maturităţii, al seninătăţii şi al reconcilierii. Un exemplu în acest sens îl constituie Statele Unite (mai avansate decît noi): epoca revoluţiei sexuale, abandonarea valorilor tradiţionale a fost urmată însă de faza re-evanghelizării, a reîntoarcerii la creştinism. Astfel încît astăzi, după cum afirmă chiar Hillary Clinton, este improbabil ca democraţii să aleagă un preşedinte care să nu creadă în valorile familiei. Iar la ultimele alegeri, democraţii au cîştigat o majoritate parlamentară tocmai graţie faptului că şi-au afirmat cu simplitate credinţa şi respectul valorilor familiei. Doresc ca Spaniei să-i treacă repde această boală adolescentină. Viitorul aparţine persoanelor care au fii. O civilizaţie incapabilă să ofere tinerilor motivaţii pentru a se îndrăgosti, căsători, a avea fii, a lucra pentru ei, a se dărui acestora este o civilizaţie destinată dispariţiei din istorie. Cum judecaţi, retrospectiv, experienţa dumneavoastră de respingere din funcţia de comisar european? Şi, în acest sens, cum vedeţi viitorul democraţiei creştine în Europa? Interpretez experienţa respectivă ca pe un act grav de discriminare din motive religioase. În general, însă, sînt mulţumit că mi s-a întîmplat acest lucru. Întrucît este răspîndită ideea conform căreia oamenii politici nu au nici un ideal, sînt coruptibili, gata să se vîndă pentru orice. Este un privilegiu să poţi demonstra că împărtăşeşti un crez şi eşti dispus să lupţi, să suferi pentru acesta. La vremea respectivă eram derutat, nu ştiam cum să reacţionez, încercau să mă determine să retractez cele afirmate. Apoi mi-au venit în minte cuvintele contelui Gordon, un martir scoţian. Înainte de a-l duce la eşafod, i-au promis că-i vor cruţa viaţa şi îi vor restitui pămînturile în schimbul renegării credinţei. Răspunsul său a fost: "Accept mai uşor să-mi fie îndepărtat capul de corp decît inima de Dumnezeu". Mi-am spus, la rîndul meu, că mi-e mai uşor să renunţ la un fotoliu în Comisia Europeană decît la Dumnezeu. Din acest punct de vedere, respingerea mea din funcţia de comisar european a fost, aşadar, un fapt pozitiv. Pe de altă parte, am constatat o solidaritate surprinzătoare din partea a numeroase persoane. După întîmplarea de la Bruxelles, a avut loc în Italia o mare bătălie politică pe tema legii bioeticii. Şi, în pofida tuturor previziunilor, creştinii au repurtat o victorie răsunătoare. Deşi se credea că nu se mai putea cîştiga bătălia aceasta în favoarea unor valori creştine precum cea a vieţii, majoritatea poporului italian a fost de partea noastră. Dacă nu putem afirma că Europa este creştină, nu putem, de asemenea, nici să spunem că ar fi anticreştină. Frontiera dintre credinţă şi necredinţă trece prin inima fiecărei persoane. În consecinţă, se poate obţine o izbîndă în luptă, în favoarea valorilor creştine, cu condiţia ca aceasta să fie purtată cu forţă şi convingere. Ce vă îngrijorează? Care este, după dumneavoastră, le mal du si