<i>Infernul</i> regăsit

19 ianuarie 2007   DIN POLUL PLUS

În vreme de tranziţie, cînd canonul suportă rescrieri, clasamentele se răstoarnă, iar importul nedigerat dictează mode superficiale, o cultură relativ slăbită, precum aceea din care descindem, îşi toceşte simţul evenimentului. Aşa că, pe lîngă raritatea sa, lucrul cu adevărat important mai riscă şi să treacă neobservat. N-am consemnat nici jumătate dintre ecourile pe care le-ar fi meritat, bunăoară, întîia ediţie critică a Descrierii Moldovei, capodopera cantemiriană pe care ne-a restituit-o, sub o nouă haină, mult învăţatul clasicist Dan Sluşanschi. Să ne mai mire faptul că o atare performanţă filologică - efect al erudiţiei pe cale de dispariţie - nu şi-a găsit sălaş la Academia Română, ci la tot mai serioasa Editură a ICR? Tot în afara Academiei, deşi în strictul respect al spiritului ce s-ar cuveni să anime acel for, s-a consumat deunăzi o altă premieră editorială: apariţia noii tălmăciri din Infernul lui Dante, pe care i-o datorăm lui Răzvan Codrescu (Bucureşti, Christiana, 2006, 527 p.). Dacă în cazul profesorului Dan Sluşanschi, indolenţa presei culturale poate fi explicată numai prin comoditatea unor exegeţi nepregătiţi, aici, ocultarea momentului ar putea fi stimulată, în plus, de eticheta pe care stînga culturală a lipit-o, dogmatic, pe fruntea traducătorului. Dat fiind că Răzvan Codrescu e un "stîlpnic" al dreptei naţionaliste, darurile sale de eseist, poet şi traducător au fost ignorate de-a valma, astfel încît "erezia" opţiunilor politice a devenit mormînt al recunoaşterii sale publice. Impur provincialism... Eu, care-l cunosc de mult pe Răzvan Codrescu, îl ştiu de mare caracter, de tragic iubitor al tradiţiei româneşti autentice şi de visător impenitent, care şi-a dobîndit, din pricina temperamentului său polemic, o mulţime de adversari neconsolaţi. Acum, acest scriitor cu venin în stilou, dar nu şi în sufletul său de cavaler, îşi dă măsura de stilist şi adnotator laborios. Noua sa versiune a Infernului vede lumina tiparului într-o inovantă ediţie bilingvă, îmbogăţită cu note, comentarii, o postfaţă şi abundente repere bibliografice. Un veritabil festin, din meniul căruia se vor înfrupta, sper, şi mai tinerii cititori, aflaţi la prima descoperire a Divinei Comedii. Dar nu doar ei: am redescoperit eu însumi partea cea mai sumbru palpitantă a poemului dantesc, gustînd întinderile şi adîncimile limbii române (de care voitul manierism al prezentei recenzii s-a molipsit, uitîndu-şi lipsa de har). Deşi nu pot compara proaspăta versiune Codrescu decît cu aceea semnată cîndva de Eta Boeriu, simt că ea îşi depăşeşte precursoarele atît prin plasticitate, ritm şi adecvare teologală, cît şi graţie diversităţii semantice, alternînd arhaismul şi neologismul în folosul celei mai temerare prozodii. Lucrul e atît de temeinic în nuanţe şi variat în sunet încît lectura decurge cu o jubilatorie şi, aş spune, necucernică plăcere. Infernul de acum poartă accente insolite, evocînd anacronic parfumul pieselor shakespeariene. Textul românesc preia ceva din tonul oracular al sonetelor voiculesciene, distribuie ludice accente ce amintesc îndrăznelile unui Şerban Foarţă şi îngînă, pe alocuri, solemnitatea orfică a liricii lui Doinaş. E o sinteză judicios închinată lui Marian Papahagi, singurul care, de-ar mai fi trăit, s-ar fi putut măsura cu atare subtilitate. Papahagi, ilustrul romanist, ar fi dat poate la iveală o traducere mai livrescă, mai seacă în accepţia bibliotecară şi emfatică a cuvîntului, pe cînd Codrescu ne îmbie cu o versiune respectuoasă faţă de latura suculent-orăşenească a dantescului dolce stil nuovo. Un spaţiu de locvacitate goliardică, în care trama scolastică a geografiilor extramundane se domesticeşte prin ireverenţă şi libertinaj sublimat. Sper, fireşte, ca Răzvan Codrescu să ne dăruiască, la rînd, Purgatoriul şi Paradisul, nu doar pentru a desăvîrşi acest monumental efort creator, ci şi pentru a ne făgădui noi delicii ziditoare. Va fi astfel cîştigată însăşi cultura naţională, dezvăţată de aerul tare al măreţiei, cu care se deprinsese odinioară, şi pe care numai proba universalului i-l mai poate reda.

Mai multe