<i>A chi la colpa?</i>

Sînt convins că un simplu articol nu poate corija greşelile care, acumulîndu-se nestingherit, au sfîrşit prin a declanşa criza relaţiilor româno-italiene. Greşeli de evaluare politică, de gestiune a fluxurilor migratorii şi de comunicare. Situaţia s-a agravat, evident, pe fondul crizei economice: cel mai perfid prilej pentru a scoate din pivniţa trecutului marioneta populistă a Ţapului ispăşitor. Dacă totuşi scriu pe această temă este pentru că resimt actuala conjunctură bilaterală ca pe un eşec sufletesc. Iubesc Italia, pe care am cunoscut-o direct în anii cînd am servit la Vatican. Am scris chiar, împreuna cu Horia Bernea, o carte despre Roma caput mundi. Îi îndrăgesc şi pe italieni, popor de unic rafinament, generos, muncitor, talentat, care ştie să se bucure de soare, de misterele mării, de artă şi muzică, de frumuseţea vieţii. Nu are sens să aştern simetrice fraze elogioase despre noi înşine: ar suna patriotard. Mă limitez la a spune că mă simt parte din ce ni se întîmplă. Şi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, pe plan intelectual sau diplomatic, pentru ca România să-şi regăsească locul în Europa, alături de parteneri care încep să ne respecte. Alianţa româno-italiană, după căderea comunismului, ilustra pînă nu demult una dintre rarele noastre poveşti de succes. Italia a fost prezentă în istoria noastră nu doar ca piesă pe harta geopolitică a lui Napoleon al III-lea. Ea însăşi ne-a influenţat: prin imaginarul latin al Romei, de unde "ne tragem", prin Risorgimento, iar mai recent prin literatura şi cinematografia pe care le-a dat la iveală în secolul al XX-lea. Şcoala Ardeleană s-a format în universităţile catolice din Cetatea eternă. Am fost o ţară care, sub Antonescu, s-a aliat cu Italia fascistă, însă acest context politic nefericit nu a împiedicat fondarea superbei Accademia di Romania, care străluceşte şi astăzi în Valle Giulia. Dialogul intercultural s-a perpetuat mai presus de aporiile veacului: o bună şcoală românească de italienistică şi un important front italian dedicat studiilor româneşti s-au putut rezema pe această afinitate mutual conştientizată. După 1990, Italia şi România au făcut comerţ abundent, au ţesut o uriaşă reţea de IMM-uri mixte, s-au coordonat politic şi au realizat schimburi intelectuale de admirabilă vitalitate. Mulţi dintre românii plecaţi la muncă au ales Italia pentru că acolo se simţeau (instinctiv) cel mai aproape de casă. E clar acum că fenomenul a mers prea departe. Cu o jumătate de milion, comunitatea de imigranţi români putea fi relativ uşor acceptată. Cînd ea a depăşit un milion, schimbarea de scară demografică a determinat o "ruptură de fază". Chiar dacă rata infracţionalitaţii din sînul minorităţii româneşti s-a menţinut la cota "fiziologică" de 5 procente, ea a căpătat o vizibilitate negativă pe care anumite medii peninsulare au accentuat-o printr-un discurs alarmist, presărat cu regretabile note xenofobe. În ce ne priveşte, am comis eroarea majoră de a promova politic şi mediatic figura "eroică" a Românului Persecutat de străini ostili. În loc să ne dezicem ferm de acei compatrioţi care se comportă prin alte ţări ca nişte barbari capabili de crime atroce, i-am transformat în martiri, haiduci sau victime ale "rasismului". Le cerem altora să accepte că "infracţiunea nu are naţionalitate şi frontiere", dar sîntem gata să ne sacrificăm miniştrii de Externe pentru că n-au acordat suficientă "asistenţă" numeroşilor conaţionali lipsiţi de orice educaţie, certaţi cu legea statului-gazdă şi aspiranţi la regimul de impunitate pe care paşaportul românesc ar trebui, chipurile, să li-l ofere. Febra electoralistă a ipocritei solidarităţi cu infractorii "noştri" din toată Uniunea Europeană se întoarce acum, ca un bumerang, atît împotriva autorităţilor de la Bucureşti, cît şi a sutelor de mii de români oneşti, care se trezesc pe nedrept amalgamaţi cu toate ciurucurile. Autoperceţia de acest gen suferă de cataractă şi se cere urgent operată. Luate ca atare, Italia şi România nu au nici o vină.