Lear şi bătrînii teatrului
„Bătrîneţea e un destin!“ (Simone de Beauvoir)
După cuvintele despre bătrîneţe pronunţate de Andrei Pleşu la Alba Iulia, mi-am amintit de Lear, acest bătrîn iniţial prost îmbătrînit şi care, la sfîrşit, ajunge la lumina bătrîneţii. Încerc aici să-i schiţez familia, nu cea biologică, ci cea teatrală. Care sînt bătrînii teatrului?
Pe marginile vieţii
Numeroase personaje secundare, subalterne, se definesc prin bătrîneţe: dădace, valeţi, funcţionari. Această marcă personală atestă fidelitatea la o funcţie: au îmbătrînit asumînd-o şi, la capăt, ei i se asimilează integral. I-au fost deplin credincioşi, dar cînd forţele declină, ei devin personaje marginale, pe cale de a fi abandonate ca reziduuri, ca figuranţi condamnaţi la dispariţie. Firs din Livada de vişini sau dădaca din Trei surori şi atîţia alţii se situează pe marginile vieţii, gata să fie eliminaţi, dar sînt încă iubiţi, tocmai în numele fidelităţii şi al identificării cu funcţia care a fost a lor. Ei fixează totodată o identitate familială. Cu ei, dispare o parte din memoria celor pe care i-au servit. Cînd servitorul bătrîn moare, o lume începe să se dezintegreze.
Refuzul vîrstei
Pe lîngă Lear, care-şi recunoaşte vîrsta – cîţi bătrîni care o refuză şi afirmă un apetit erotic, ale cărei consecinţe nu pot fi decît derizorii! Ei nu-şi admit condiţia şi cultivă iluzii deşarte privindu-le aparenţa sau aptitudinea de a continua să suscite impulsuri erotice. Aceşti bătrîni care nu-şi asumă anii vieţii constituie, de la Ben Jonson la Molière sau Goldoni, o adevărată clasă de personaje adesea groteşti. Lor li se adaugă însă şi alţii, care se constituie în tirani asemeni lui Filip al II-lea din Don Carlos, sau amanţi nefericiţi, ca Golaud din Pelléas şi Melisanda. În varietatea acestor postúri, dincolo de deriziune sau autoritate absurdă, nu putem oare identifica şi o confruntare patetică, cert pierdută cu vîrsta? Şi cine mai mult decît Falstaff în Nevestele vesele din Windsor îi confirmă trista-i putere de iluzionare? Sigur, ca în celebrul motiv al Suzanei, supravegheate de bătrîni libidinoşi, refuzul vîrstei produce dezgust, dar, totodată, el revelă nevoia de a nu capitula, de a prezerva un apetit vital, pe care mediul înconjurător îl consideră impropriu şi ilicit. Nu se confruntă ei, astfel, cu „destinul“ bătrîneţii, căutînd soluţia în intimitatea cu un corp tînăr? O terapie prin iluzie.
Ruinele trecutului
Personajele care-şi admit vîrsta o fac cel mai frecvent pe fond de recunoaştere a unui trecut redus la ruine. Această distrugere le determină luciditatea şi confirmă sfîrşitul de ciclu. Trecutul nu e un soclu intact prezervat, ci un monument personal, profund dezmembrat. Hecuba, bătrîna mamă, plîngînd Troia în ruine, îşi deplînge propria viaţă, acum integral deteriorată. Filoctet – de asemenea. Privindu-şi biografia dislocată, aceşti bătrîni acceptă condiţia sfărîmării şi a scufundării unei memorii care nu mai conservă nimic intact. Memoria poate întreţine iluzii – de aici îi şi provine condiţia tragică –, dar noi, spectatorii, îi identificăm dezastrul. Toate aceste personaje trăiesc printre reziduurile propriei vieţi. Viaţă în bucăţi, viaţă în ţăndări, o groapă de deşeuri. De aceea, Winnie din Oh! ce zile frumoase rămîne personajul emblematic al acestei categorii de bătrîni. Ei se resemnează, evocîndu-şi memoria naufragiată.
O excepţie – bătrînii din teatrul lui Thomas Bernhardt, Reformatorul sau Făcătorul de teatru: în ciuda eşecului flagrant, vîrsta nu-i anesteziază şi ei adoptă o poziţie agresivă, exasperează, conflictele, speră într-o împlinire tardivă a luptelor duse de o viaţă. Eroism insuportabil, căci e afirmat cu încăpăţînare, în ciuda inevitabilei şi previzibilei înfrîngeri. Ce să alegi, privindu-ţi retrospectiv ruinele vieţii? Nostalgia sau conflictul?
Ultima dorinţă
În repertoriul acestei familii de personaje, un loc distinct îl ocupă gestul testamentar, gestul omului bătrîn care, astfel, decide să-şi încheie o biografie şi să-şi împlinească un parcurs. E ceea ce face Lear cînd pune în scenă abdicarea şi diviziunea regatului! Dar geniul piesei provine din revelarea erorii: Lear nu era încă un adevărat bătrîn, el se imagina ca atare şi, de aceea, „ultima dorinţă“ iniţială se converteşte în sursă tragică. Contestat în scenariul prealabil elaborat, regele îşi preia o clipă prerogativele şi produce o „ultimă eroare“. Drumul lui Lear e acela care îl conduce de la iluzia bătrîneţii, la asceza bătrîneţii. Atunci doar îşi va putea formula replica testamentară: „Acum ştiu care-i diferenţa între viaţă şi moarte.“
O situaţie similară se desenează în Vizita bătrînei doamne. Clara Zachanassian, abandonată în tinereţe de logodnicul său, emigrantă de atunci, devenită azi milionară, revine pentru a-şi răzbuna trădarea de altădată. Gestul testamentar nu are nimic dintr-o senină despărţire de viaţă – dimpotrivă. Dar el se constituie în program al unei „ultime dorinţe“, cea care conclude o viaţă. Astfel, personajul se împlineşte, la ora apusului definitiv.
Împlinirea finală
Cum să devii bătrîn? Aceasta-i întrebarea. Shakespeare răspunde în Lear. Sofocle îl precede, graţie lui Oedip, care, după ce a traversat toate excesele – omorîrea de tată şi violarea de mamă, ciuma oraşului şi căutarea vinovatului –, se îndepărtează de viaţă pentru a rătăci, însoţit de Antigona, fata lui, printre măslini şi pietre. Oedip, care se sancţionează singur, decizînd să-şi ia lumina ochilor, ajunge la Colona şi acolo sfîrşeşte, împăciuit. Lear a urmat un parcurs similar. Împlinirea se obţine cu preţul tragediei declanşate şi depăşite!
Faust aparţine aceleiaşi categorii, căci Goethe îl conduce de la primul Faust, bătrîn închis în laboratorul său şi frustrat de viaţă, către al doilea Faust, care, după satisfacţii şi erori, după împliniri şi decepţii, accede la mărturisirea ultimă, aceea a acordului cu viaţa: „Clipă, opreşte-te!“ murmura el senin. Dublul său modern e Peer Gynt, care, la rîndul său, după aventuri excentrice şi evenimente extreme, revine, asemeni unui fiu risipitor, în satul originar, unde Solveig o viaţă l-a aşteptat. Prospero din Furtuna nu îşi părăseşte şi el, împăcat, insula unde fusese exilat, convins că şi-a împlinit misiunea ce-i revenea? Acesta-i drumul către o bătrîneţe eliberată de iluzii, graţie unei lupte cu sine, a unei depăşiri de sine. Consecinţă a unei experimentări a posibilului, ea produce o iluminare finală.
În acest sens, toţi aceşti bătrîni se disting de Bérenger, „regele (ce) moare“ al lui Ionesco, pentru care moartea e un scandal căruia nu-i poate admite caracterul inevitabil. El nu s-a îndepărtat de viaţă, ci se agaţă patetic de ea şi, sfîşiat, e obligat să o părăsească. Bérenger plînge, se agită, se revoltă. Un bătrîn condamnat! Două atitudini contrarii, ce amintesc observaţia lui Lessing, care, vorbind despre celebrul grup statuar Laocoon, recunoştea curajul grecilor de a plînge şi deplora, şi stoicismul românilor, care, din teamă de dezastrele produse, îşi interziceau asemenea mărturisiri. Lacrimile şi ţipetele lui Bérenger sînt o rezistenţă şi atestă, impudic, refuzul de a capitula. El se revoltă şi exclude sfîrşitul ca pacificare!
Accesul la lumea de dincolo
Cîţiva bătrîni, chiar dacă pe marginea vieţii, se disting prin îndepărtarea de viaţă şi aptitudinea de a transmite mesaje de dincolo – mesajele premonitoare ale lui Tiresias, octogenar orb ce „vede clar“, în noaptea enigmelor esenţiale.
Funcţia mesagerului dincolo de timp şi vîrstă se impune ca figură a teatrului modern, de la Maeterlinck, la Camus şi Ionesco. Mesajele devin însă confuze, bîlbîite, secrete: comunicarea cu lumea de dincolo rămîne posibilă, dar e perturbată, neclară, incertă. Oricum, ea rămîne însă privilegiul bătrînilor pe cale de extincţie. Nici unul dintre mesageri nu e tînăr!
O lume bătrînă
Ideologia optimistă a progresului ce domină secolul al XIX-lea a produs ca reacţie polemică un scepticism profund la un autor ca Maeterlinck, unde bătrîni orbi bîntuie pe întinderi pustii, la margini de mări şi oceane, pentru a murmura neliniştiţi îndoielile unei lumi fără perspective. La Ionesco, în Scaunele, doi bătrîni aşteaptă rezolvarea unui mister, graţie unui discurs, ecou venit din exterior. Aici, regenerarea prin bătrîneţe a dispărut. La Beckett, eşecul contaminează lumea întreagă, care devine paralizată, imobilă, anchilozată. Fin de partie – sfîrşitul de partidă – nu mai priveşte un personaj, ci se converteşte în condiţie generalizată. O stagnare imobilă, agitată doar de o aşteptare înşelătoare.
La Shakespeare, Lear îmbătrîneşte; la Beckett, omenirea e bătrînă.
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).