Lazăr

În pofida unui straniu „mutism“ al textelor de pînă în secolul al III-lea, după cum observa într-o frumoasă carte Alain Marchadour (Lazare, Bayard, 2004), creștinii din primele veacuri erau foarte atașați de episodul învierii lui Lazăr. Mărturiile din catacombele romane, dintre care cea mai veche ar data din secolul al II-lea, sînt foarte grăitoare: Lazăr, înviat de Hristos după patru zile, devenise de timpuriu un simbol al renașterii spirituale și o prefigurare a învierii de la sfîrșitul veacurilor, cînd „trîmbița“ îngerului va suna la fel de puternic ca glasul lui Iisus chemîndu-și prietenul din Sheol. Dînd tonul exegezei alegorice din toate timpurile, Origen exclama: „Sînt și alți Lazări printre voi!“ Iar Grigorie Teologul, într-unul dintre poeme, se ruga astfel: „Trei dintre cei morți au văzut lumina: fiica unei căpetenii / copilul văduvei / și Lazăr ieșit din mormînt pe jumătate descompus. / Fă să fiu cel de-al patrulea!“ Și nici Ieronim nu aștepta altceva, „în mormîntul păcatelor“, decît să fie strigat pe nume, ca în episodul evanghelic: „Ieronim, vino afară!“

Este lesne de observat că învierile rememorate de Evanghelii indică, prin succesiunea lor, o intensitate crescută, un sens din ce în ce mai înalt, o putere care se dezvăluie în relație cu situații tot mai neverosimile: copila este înviată în taină, în camera sa; fiul este redat mamei sale în drum spre locul de îngropare, iar Lazăr este readus la viață după ce zăcea deja în mormînt. Cu perspicacitatea sa hermeneutică, Augustin a sesizat că cele trei învieri ar exprima trei sensuri ale renașterii spirituale prin Hristos: eliberarea de răul consimțit, dar care nu este încă vizibil prin fapte; apoi de păcatul care devine act public, iar în cele din urmă de păcatul devenit obicei, care strînge sufletul ca într-un giulgiu și duce la descompunere lăuntrică. Astfel, prin rechemarea la viață a lui Lazăr și desfacerea trupului său din legăturile care-l țineau în mormînt, Iisus oferă o spectaculoasă parabolă a salvării din moartea păcatului și, de fapt, a redobîndirii libertății spirituale.

Sînt însă mai multe detalii care au atras atenția primilor comentatori: plînsul lui Iisus, chemarea cu „glas înalt“, strigarea numelui celui care avea să fie înviat – toate dezvăluind relația dintre umanitatea și dumnezeirea lui Iisus și răspunzînd, de fapt, la întrebarea cine este cel care îl înviază pe Lazăr? Miracolul a fost interpretat ca o „inițiere“ a ucenicilor și, prin ei, a tuturor celor care vor crede în taina lui Dumnezeu și a omului, Lazăr avînd să fie asumat pentru secole ca orizont universal al speranței, așa cum vor face cei care, în catacombe, pictau chiar deasupra mormintelor scena învierii sale sau primeau în nișele care le adăposteau trupurile statuete minuscule simbolizîndu-l pe Lazăr. Hristos, spunea Ambrozie, episcopul Milanului, „nu l-a înviat numai pe Lazăr, ci a trezit credința în toți. Iar cînd citești, duhul tău, mort fiind, reînvie odată cu acest Lazăr“.

Nu trebuie să ne uimească rostul acordat episodului de Dostoievski în Crimă și pedeapsă: de la aparent pasagera evocare în dialogul lui Raskolnikov cu Porfiri („Credeți și în învierea lui Lazăr?“) pînă la scena tulburătoare a lecturii Soniei și la finalul romanului, care lasă întredeschisă o fantă spre realitatea „nouă“ a renașterii spirituale. Fascinația față de Lazăr a continuat și în forme îndepărtate de sensul pe care marea tradiție a Bisericii i l-a conferit. De pildă, la Leonid Andreev, prin al cărui Lazăr, revenit printre cei vii cu urmele încremenite ale morții, acel „dincolo de neconceput îi privea pe oameni“, sau la Eugene O’Neil, în Rîsul lui Lazăr, unde personajul proclamă în fața lui Tiberiu: „Nu există decît viața, Cezare, viața și rîsul!“ În ambele cazuri, Lazăr va fi condamnat din nou, lumea nesuportîndu-i mărturia, deși este irezistibil atrasă de misterul său. Și poate nu întîmplător Malraux, arestat în 1944, recitea din Evanghelia după Ioan…

De la cel în care creștinii se recunoșteau cu speranță la simbolul omului care nu se mai recunoaște în propria viață, străin și inadaptat, de la Origen la Henri Michaux, de la catacombe la Caravaggio și Van Gogh, Lazăr continuă să ne vorbească despre condiția umană, deși atunci, în Betania, a păstrat tăcerea. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).