La Tismana

Iaromira POPOVICI Flori şi istorii La Mînăstirea Tismana, în spatele zidului alb al bisericii, e o colecţie de cactuşi. Şi nu orice colecţie, ci una luxuriantă: o adevărată junglă de ţepi şi flori. Cactuşii, se ştie, înfloresc greu: aici sînt în vizibilă expansiune florală. Mergînd mai departe, spre cimitirul mînăstirii, ne-am trezit iarăşi... într-un cîmp de flori. Cu alură sălbatică, de data aceasta, mov şi galbene, tufe compacte acopereau mormintele. Nu ţin minte să fi văzut vreun cimitir mai puţin convenţional decît acesta. Maica stareţă, Ierusalima Gligor, nu pare să fie, însă, la fel de încîntată: "Maica tot pune flori... Acesta e singurul cimitir pe care-l avem. Maicile noastre au îmbătrînit şi ele. Noi n-avem unde ne înmormînta decît acolo. Sînt îngropate cîte trei. După trei ani, le scoatem osemintele, le spălăm cu vin şi apă, le facem slujbă şi le punem la picioarele celor care mor". Moartea, pentru maica stareţă, nu e un subiect pe marginea căruia să ne lansăm în interminabile speculaţii teologice: "Bolnavul care moare nu ştie unde se duce dincolo. Numai cînd ajunge acolo află". De altfel, nici în legătură cu viaţa monahală cotidiană nu consideră că se cuvine să povesteşti prea multe. O aduce drept ajutor pe mai tînăra maică Maria Procopie, ghidul mînăstirii. De la aceasta aflăm că aici maicile trăiesc în comun, ca într-o familie mai mare: "Vin în mînăstire şi sînt supuse anumitor ascultări. Fiecare face prin rotaţie ce i se cere". Despre "ascultări", sarcinile vieţii de zi cu zi repartizate fiecăreia dintre maici, atît se poate dezvălui. Mînăstirea se autogospodăreşte: "Avem şi un mic metoc: din porumbul pe care îl cultivăm facem mălai. Încercăm să trăim din resursele noastre. Folosim din el numai cît să ne hrănim". Pe lîngă fermă, există la Tismana şi un atelier de covoare, unde maicile se străduiesc să păstreze tradiţia locului: modele florale, mici păsări, culori naturale. Maica Maria e specialistă în istoria mînăstirii şi a vieţii Sfîntului Nicodim, ctitorul acesteia. Povesteşte cu pasiune, dar şi cu profesionalismul unui ghid grijuliu pentru timpul auditorilor săi. Sfîntul Nicodim (1310-1406), îngropat în pridvor, ale cărui moaşte se găsesc în biserică într-o raclă de argint, avea drept loc de rugăciune o grotă ce se poate vedea şi acum. Alegerea locului acestuia pentru o mînăstire se datorează unei viziuni. Maica Maria ne prezintă povestea într-o selecţie afectivă: "Născut în 1310 în Prilep, unde sînt oameni credincioşi. Înrudit cu familia domnitoare sîrbească, şi a basarabilor, prin mamă. Doreşte să ajungă monah, merge pe Muntele Athos, la mînăstirea Hilandar. Acolo e ales stareţ, apoi protos în conducerea Sfîntului Munte. I se arată, în vis, Maica Domnului care îi spune să caute locul de la cascadă. Era o cascadă impresionantă, este şi acum, dar apa e captată pe dedesubt. Ajunge prin Serbia, trece Dunărea pe rasa călugărească, construieşte mai multe schituri în Ţara Românească. Se retrage în peştera pe care o vedeţi în stîncă. Mai tîrziu, înfiinţează aici o şcoală renumită în întreaga peninsulă balcanică. Adoarme în 1406. În mormîntul săpat de el însuşi. Călugării l-au aşezat într-o raclă spre închinare în biserică. Acum păstrăm doar un deget arătător al sfîntului şi crucea ce o purta la gît". În ce priveşte istoria propriu-zisă a mînăstirii, maica Maria i-a înţeles esenţa: o succesiune de luări în stăpînire, distrugeri, refaceri... În momentul de faţă, în refacere este muzeul. Pe pereţii acestuia se află fresca din secolul al XVII-lea, care a fost separată, în 1955, de cea originală, a lui Dobromir din Tîrgovişte, din 1564, peste care fusese pictată, în pronaosul bisericii. După ce acesta va fi gata, maicile îşi propun să-şi mute temporar acolo toată activitatea, pentru a restaura şi biserica. Stela GIURGEANU "Am rezistat comunismului prin rugăciune" În 1958 ministrul de Interne al României comuniste, Alexandru Drăghici, a înaintat un proiect de lege prin care cerea ca "elementele legionare care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc, care sînt călugări în mînăstiri, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai permită întoarcerea la mînăstiri". Drept urmare, un an mai tîrziu, în 1959, regimul comunist a emis "decretul 410" prin care impunea scoaterea forţată şi imediată din mînăstiri a călugărilor. În toiul nopţii, călugării au fost alungaţi fără nici un fel de avertisment, izgoniţi, pur şi simplu, doar cu hainele de pe ei. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la Mînăstirea Tismana, unde, în locul călugărilor, au fost aduse maici, din toate colţurile ţării. Stăm în chioşcul mînăstirii. E soare, aer limpede, flori multe. Maica stareţă ne vorbeşte, dar doar abia după ce ne-a observat îndelung. O întreb de ce tinerii trebuie să aibă "frică" de Dumnezeu. Îmi răspunde cu un surîs cald, luîndu-mă de braţ: nu e vorba de frica omenească, ci de acea frică pe care trebuie să o simţi înaintea unui miracol. O rog să-mi vorbească de miracole. Maica stareţă de la Mînăstirea Tismana, Ierusalima Gligor, are ochii bătrîni. Senini. Cînd povesteşte, priveşte în depărtare. S-a născut în 1940, într-un sat din Bistriţa. "Am plecat de acasă cînd aveam 12 ani. Înţelegînd din slujbele pe care le vedeam la biserica din sat că asta trebuie să fac, voiam să vin la mînăstire, deşi nu o văzusem niciodată." Întreb dacă a avut pe cineva în familie şi dacă iubirea ei pentru Dumnezeu a pornit din educaţie: "N-am avut pe nimeni acasă care să mă îndrume sau să-mi spună că asta trebuie eu să fac. Doar Dumnezeu a rînduit în aşa fel încît să vin să-I slujesc". Despre prea cuvioasa maică stareţă Ierusalima Gligor se spune că a fost "stîlpul Mînăstirii Tismana în vremuri grele, în vremurile de demult ale comunismului". A venit la Tismana de la Bistriţa (unde s-a călugărit, copil fiind). Cînd a ajuns aici avea 19 ani. Îşi aminteşte că stareţa de atunci fusese ridicată şi închisă de comunişti. Timp de 14 ani. "Au ţinut-o acolo pînă a înnebunit." Îmi spune că maicile au rezistat în acea perioadă doar cu "rugăciune şi nădejde". Deşi la limita permisivităţii, cînd credinţa în altceva decît în partid era interzisă, îmi spune că în tot timpul comunismului Sfînta Liturghie nu a lipsit nici o zi de la Mînăstirea Tismana. Despre presiunile la care erau supuse îşi aminteşte şi acum. Cînd o întreb despre acele vremuri, zecile de ani par a se scurge într-o secundă, devenind dintr-odată realitatea imediată. Îmi spune că pe vremuri, alături de mînăstirile Cernica şi Viforîta, Tismana era considerată un centru de rezistenţă anticomunistă, fiind strict supravegheată pentru ajutorul pe care îl oferea luptătorilor din munţi. Maica stareţă îşi aminteşte cum era chemată în toiul nopţii la sediul poliţiei din Craiova. "Mă chemau cu actele şi trebuia să ajung imediat. Luam rata, apoi trenul. Plecam singură, cu sufletul la gură pentru că trebuia să fiu acolo la o oră fixă." Cînd ajungea, o aşezau pe un scaun, într-un hol, şi o ţineau aşa, pînă spuneau ei că poate pleca. Povesteşte şi despre singura vizită pe care a făcut-o Ceauşescu la Tismana în 1966. "Cei din partid au aşezat o masă mare în grădina mînăstirii. Am cerut şi noi să ne dea nişte peşte din heleşteul care a aparţinut pe vremuri mînăstirii, dar n-au vrut." Deşi la masa lor aveau şi fazan, şi toate cele. După ospăţ, Ceauşescu a intrat în mînăstire, şi ceva se pare că s-a întîmplat. Pentru că la plecare a dat liber militarilor şi copiilor să poată veni la slujbe. "Comunismul a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Rugăciuni s-au făcut mereu să scăpăm de pedeapsă, dar s-a dus numai cînd a vrut El. S-au rugat oameni şi la Ierusalim pentru liniştea ţării noastre." Azi? Nimeni nu mai poate îngrădi accesul la biserică. Nimeni nu-ţi poate lua dreptul la credinţă. Ce se întîmplă însă cu sufletul oamenilor? Cînd n-aveau voie, oamenii veneau, în ciuda oricărui pericol. Ce se întîmplă acum? Maica stareţă îmi spune că oamenii vin. Îi vede cum sărută icoanele, cum aprind lumînări, cum intră în biserică, cum se plimbă prin curte, după care revin în biserică. "Oamenii caută. Nu îşi găsesc liniştea. Viaţa de azi nu mai corespunde sufletului pe care ni L-a dat Dumnezeu, iar oamenii caută." Neliniştea - ne spune - vine din prea multă nepăsare pentru suflet. Te îngrijeşti de nevoia trupului, de nevoile imediate şi personale, şi prea puţin de ce este dincolo de graniţa trupească. Mulţi nici nu-şi mai pun problema asta, dar simţind încătuşarea materialismului, ajung să se comporte într-un fel care nu e al lor. Îmi spune şi de oamenii care se călugăresc. Mulţi vin, puţini sînt aleşi. Pentru că la mînăstire rămîne doar acela care are har. "Doar cine vine cu gînduri pentru Dumnezeu. Cine vine de nevoie nu poate sta." Miracolul? E mereu lîngă noi.