La televizor

A doua zi de Paşti, Robert Turcescu l-a invitat la emisiunea sa TV pe Gabriel Liiceanu. Mă bucur că am urmărit-o, graţie unui fericit hazard al butonării. Invitatul e arhicunoscut şi totuşi scump la vedere, pentru că platourile sînt "100%" aglomerate cu nulităţi, stele de poleială, tartori interlopi, "politicieni" şi "analişti" - în fine, mereu şi mereu aceleaşi figuri indigeste, care bolborosesc prostii pe cît posibil triviale. Contrastul dintre Liiceanu şi norma zilnică de inepţii cu sclipici bălos întuneca, supraluminos, ambianţa. Se distribuiau, subit, fraze articulate, idei limpezi, cuvinte pline de gravitatea inteligenţei care se joacă serios cu materia misterioasă a timpului. În loc de marmelada obişnuită, îndesată cu polonicul, ni se purta pe la nări cupa de armagnac. Am realizat - cu o notă inevitabil tragică - raportul invers proporţional dintre cîştigul spectatorului şi reţeta publicitară a televiziunilor. Goana lor după parale - accelerată la comanda incultă a unor patroni oculţi - ne văduveşte de întîlnirile modelatoare pe care societatea noastră, năucă, a uitat să le mai aştepte. Se vedea şi pe faţa lui Robert Turcescu plăcerea de a dialoga, pour une fois, cu o personalitate adevărată, neangajată dubios, suverană în libertatea propriei gîndiri. Spre sfîrşit, gazda s-a plîns de faptul că nu-l "prinde" mai des pe Gabriel Liiceanu, chipurile prea ocupat. Oaspetele a răspuns ceva de natura lui non multa, sed multum. Era normal să auzim asta din gura unui om care se economiseşte pentru scopuri mai înalte şi dispreţuieşte, filozofic, vanitatea narcisismului mediatic. Şi totuşi. Dacă titularii de talk-show şi-ar tria invitaţii nu după circul aducător de audienţă, ci după calitatea lor umană, civică şi intelectuală, e sigur că toţi dezertorii scîrbiţi ai iarmarocului digital (care se numără, cred, cu sutele de mii) s-ar întoarce, treptat, în fotoliile lor. Din păcate, programatorii răspund pavlovian doar la argumentul cantitativ al statisticii. Nu-şi mai pun problema prestigiului, deşi e clar că un public mai exigent ar putea consolida reputaţia unui post TV, sporindu-i, în perspectivă, rata de audienţă. E cert că televiziunea rămîne regina influenţei publice, numai că, în loc să-şi intensifice, din acest motiv, responsabilitatea faţă de ansamblul societăţii, ea se poartă ca un copil răzgîiat, care îi terorizează pe musafiri cu farse de prost gust. Am reţinut, mai nou, şi cîteva fire de speranţă: Prim-plan-ul lui Dan Cristian Turturică (TVR 1) şi respectiv Ora de ştiri făcută de Adriana Muraru (pe TVR 2) - sînt, după mine, primele exemple ale contratendinţei pozitive care mă face să-i acord "pacientului" ceva şanse de însănătoşire. Veţi spune că scepticismul rămîne riguros recomandabil şi vă voi da dreptate. Da, patronii fac manevre impure şi sînt la fel de vulnerabili la şantaj pe cît sînt de dornici să şantajeze. Da, jumătate dintre moderatorii emisiunilor nu invită personalităţi veritabile pentru că, în faţa lor, n-ar mai izbuti să-şi vîndă mediocritatea lustruită drept joacă superioară de-a şoarecele şi pisica. Da, cealaltă jumătate a moderatorilor e năimită la salarii somptuoase, care tocesc simţul moral şi relativizează ierarhiile, înlocuind sabia de Toledo cu praştia de cartier. Poţi crede în ameliorarea situaţiei, păstrîndu-te simultan de partea realismului? De ce nu? Pesemne că patronii nu pot fi schimbaţi (decît prin anchete judiciare). Pesemne că nici moderatorii nu pot fi schimbaţi (decît prin concediere). Dar plăcerea independenţei profesionale, dublată de orgoliul competiţiei, ca şi patriotismul nepervertit - însoţit cu mîndria de a respecta regulile europene - mai au încă darul de a le arăta măcar unora dintre aceşti "teleaşti" calea spre un alt soi de selecţie. Reflecţiile precedente mi-au fost inspirate de doi semeni care au ieşit din rînd. Nu ştiu dacă se cuvine să-i mulţumesc mai degrabă lui Robert Turcescu (pentru aptitudinea de a produce un eveniment "pascal") sau lui Gabriel Liiceanu (pentru curajul de a-şi înfrînge dezamăgirile). Fiecare dintre ei mi-a oferit, pe neaşteptate, ocazia de a iubi România cu mai puţină disperare.