La Țarigrad

Sînt un spirit urban. Nu doar pentru că m-am născut în oraș și moștenesc o cultură cosmopolită, ci și pentru că sînt convins că numai în cetate se naște civilizația. A vorbi despre o „civilizație rurală“ înseamnă a denatura semantica ambilor termeni. Practic, toate civilizațiile cunoscute (fie că ținem sau nu seama de faimosul „inventar“ făcut de Toynbee) s-au cristalizat în jurul unor constante antropologice: spațiul delimitat, din rațiuni defensive, și spațiul deschis (forum), unde ideile pot fi schimbate, alături de mărfuri, conform unor legi convenite. A fi civilizat înseamnă a fi mai în-tîi cetățean recunoscut ca atare, protejat de o incintă și liber să-ți afirmi contribuția la binele comun. Toate variațiunile morfologice – de la vestimentație și instituțiile politice pînă la rituri și simboluri – ascultă de această sintaxă fondatoare. Viața rurală este proto-urbană. Un loc nesigur, fragil, bazat pe cutume, nu pe legi codificate, dar și un tip de locuire precară, redusă la funcția supraviețuirii. Poți idealiza arcadic „viața la țară“, ai dreptul postromantic de a reinventa ruralitatea în cheia utopică a ecologismului, dar asta nu face din tine un actor al civilizației, ci doar un dramaturg al nostalgiei și impulsurilor regresive cu care orășeanul își tratează nevrozele, fantasmînd pe tema nomadismului digital.

Sigur că însemnările de mai sus deranjează „țărănismul“ nostru funciar. Știm prea bine că am fost, pînă la 1800, un popor de țărani. De aceea și avem, ca istorie intelectuală, o mare obsesie recurentă: paseismul, cu toate declinările sale „organiciste“. Mai toate ideologiile literare sau politice ale modernității românești (semănătorism, poporanism, legionarism, național-comunism) au fost expresia retrogradă a unui statu quo ante fetișizat prin procedee retorice. Să progresăm cu spatele la viitor! Să ne facem un loc pe lume, da, însă doar pentru a redeveni ce-am fost „și mai mult decît atît“. Un soi de super-țărani! Oameni ai gliei, ai coasei și plugului, ai eposului rustic, ai rezistenței anistorice în fața „năvălitorilor“ și a „străinilor“ veniți să ne strice „rosturile“ ancestrale. Persistența în acest tip de discurs a provocat o dedublare colectivă. Pentru că toți promotorii ruralismului erau deja îmburgheziți, trăiau în orașe, citeau cărți franțuzești sau germane, elaborau levantin în saloanele de la Capșa, plimbîndu-se printre cele patru-cinci redacții literare din aria centrală a unui București unde antreprenorii copiau arhitectonic Occidentul, în vreme ce elita culturală desființa „alogenii“ și „smintelile“ apusene.

Chiar dacă acestor dedublări hamletiene li s au opus eficient feluritele avangarde și strategii de „sincronizare“, tot cu 48% din populație rurală am rămas pînă azi, cînd sînt gata să trimit Dilemei vechi prezentul articol. Nu e nici o rușine, nici o pacoste, nici o fatalitate, cît o realitate care arată că prostul conservatorism al elitelor noastre n-a făcut decît să adîncească falia sociologică sat-oraș. Și asta pentru că toate politicile publice dedicate „ștergerii diferențelor“ s-au aplicat tîrziu, forțat, în ritmuri inumane (și nu mă refer doar la abuzurile de „sistematizare“ practicate sub Ceaușescu). Adevărata miză e aceea de a urbaniza satele prin cultură, acces la servicii citadine și convivialitate, dincolo de cîrciuma „pe caiet“. Dar și aceea de a urbaniza creștinismul ca fapt social. Adică de a nu mai privi „tradiția“ creștină ca pe o frînă retrogradă: în fond, mai totul în cultura noastră populară (pe care o prețuiesc, în măsura în care mai are zone nealterate) provenea din Bizanț, adică dinspre o veritabilă civilizație bazată pe cultura înaltă, chiar aulică, deci pe o formulă superlativ urbană. Pentru a descifra corect matricea artei noastre populare, un etnolog trebuie să fie și bizantinist. Ținuta imperială a costumului muscelean, motivele iraniene din covoarele oltenești și multe altele s-au asociat unui static fond neolitic: satul „tradițional“ tînjea, în fond, după Țarigradul arhetipal… unde n-a mai apucat să ajungă. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.