La școala lui Bartimeu
Scurta convorbire cu Bartimeu din Evanghelia după Marcu (Mc 10, 46-52), relatare identică cu cea din Evanghelia după Luca, unde însă nu i se dezvăluie identitatea (Lc 18, 46-51), dar diferită de episodul celor doi orbi din Ierihon relatat de Matei (Mt 20,29-34), construiește prin miracolul vindecării unui orb o subtilă și pătrunzătoare metaforă a cunoașterii: „Şi pe cînd ieșea din Ierihon Iisus, ucenicii Lui şi mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos, pe marginea drumului. Şi, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: Fiule al lui David, Iisuse, fie-ți milă de mine! Şi mulţi îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, fie-ți milă de mine! [...] Şi l-a întrebat Iisus, zicîndu-i: Ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăşi. Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mîntuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale“ (Mc 10, 46-51).
Cunoașterea este vederea dincolo de limitele noastre fizice. În sensul acesta, toți ne naștem orbi și învățăm a vedea. Un exemplu clasic de vedere dincolo de evidențele constatate cu ochiul este forma sferică a Pămîntului. Experiența noastră empirică ne face să avem impresia că ne desfășurăm existența pe un plan. Observația lui Eratostene și calculul său făcut după diferența umbrei celor două obeliscuri amplasate de-a lungul Nilului la amiaza solstițiului de vară au dezvăluit gîndirii umane realitatea faptului că Pămîntul este o sferă. Abia 2.300 de ani mai tîrziu a venit confirmarea vizuală din spațiu, dar și noi provocări la adresa capacității noastre de a ne închipui lucuri nevăzute: dimensiunea aproape nesfîrșită a universului în afară și a materiei înlăuntru, adică pînă la abolirea noțiunii de spațiu.
Fragmentul din Evanghelia după Marcu ne dezvăluie însă despre cunoaștere mai mult decît metafora văzutului, anume prin detaliul etimologic al verbului grecesc anablepo, care înseamnă în primul rînd a privi în sus, și abia în al doilea rînd a vedea din nou. Cunoașterea este deci, dezvoltînd această metaforă, capacitatea de a-ți ridica privirea spre ceva superior, care se află mai sus sau dincolo de universul senzorialității noastre, care prin însăși natura ei materială este limitată.
Scurta parabolă pare a fi compusă din fragmente disparate. Astfel, ne putem mira de faptul că orbul îl numește pe Iisus „fiul lui David”, referință la demnitatea sa regală, mesianică, dar îi cere generic și modest, ca orice cerșetor, „să-l miluiască”. Totuși, își pronunță cerința cu o insistență care îi determină pe cei care erau împreună cu Iisus să-l certe și să-l îndemne să tacă. În cele din urmă, admis în fața lui Iisus, cerșetorul își precizează cererea, să-l vindece de boala ce-i răpise vederea. Aceste rupturi de sens în narațiune ne forțează să trecem dincolo evenimentul taumaturgic. Orbul este cel puțin bine informat, de vreme ce știe că despre Iisus Nazarineanul se crede că ar fi Mesia, dar poate că este de fapt mai mult decît o informație, o cunoaștere de altă natură, căci în momentul în care ajunge în fața lui Iisus i se adresează cu surprinzătorul apelativ Rabbuni (Învățătorule!). Apelativul acesta îl folosesc pe de o parte Apostolii, chiar și Iuda, pe de altă parte farisei și cărturari atunci cînd îl iscodesc cu întrebările lor. De aceea acest apelativ ne spune, enigmatic, ceva despre identitatea orbului, dincolo de starea lui actuală. Ce învățătură așteaptă orbul de la Iisus?
Se mai impune o observație asupra textului: dacă, în alte cazuri de vindecare a unor orbi, Iisus a apelat la diferite forme de atingere sau chiar de cvasi-tratament, ca atunci cînd face o pomadă din țărînă și salivă, de data aceasta, deși orbul se afla în fața Lui, miracolul se produce fără atingere fizică (ca în cazul femeii cananeence și al sutașului), printr-o mobilizare psihică a puterii lăuntrice de transformare a materialității noastre (popular spus, prin credință): „Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mîntuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale”.
Numele orbului, Bartimaeus, este de asemenea o ciudățenie în trei privințe: simplul fapt că textul evanghelic dă un nume orbului, în timp ce în majoritatea cazurilor de acte taumaturgice vindecatul rămîne anonim, apoi compoziția mixtă greco-hebraică a numelui, în cele din urmă dublarea numelui de traducerea lui explicativă, fiul lui Timeu. E inevitabilă trimiterea către dialogul platonic Timaios, care discută distincția între lumea fizică, inconsistentă, permanent supusă schimbării, percepută senzorial și de aceea superificial, și lumea eternă și imuabilă a formelor sau ideilor, cea pe care o percepe doar gîndul. Continuînd sugestia subtilei referințe platoniciene din Evanghelii, măcar și numai de dragul metaforei, trebuie să constatăm, în acord cu sensul tuturor minunilor evanghelice, că miracolul despre care e vorba nu este medical, ci spiritual, iar Hristos nu-i redă doar vederea fizică, ci îl învață să privească în sus, să vadă dincolo de aparențele lumii acesteia. Astfel încît, pentru această învățătură, care se însușește prin credință, Bartimeu îl numește pe Iisus Rabbuni, iar nu medic sau tămăduitor.
Această scurtă parabolă înfățișează paradigma învățării. Învățătura tradițională presupune un învățător, cu un ascendent moral atît de puternic încît ceea ce zice este garantat de statutul său moral și spiritual. Astfel, însușirea învățăturii presupune un act de credință, izvorîtă din încredere. În joc stă credibilitatea învățătorului. Rezultatul este apariția unei cunoașteri dincolo de simțuri, pe calea gîndurilor. Învățătorul învață pe învățăcel prin ceea ce este, nu prin ceea ce scoate din el (discurs, demonstrații practice), dar mai ales îi arată învățăcelului că ceea ce vrea să știe, știe deja, că ceea ce vrea să primească a primit deja.
Cunoașterea pe calea gîndirii (intuiție, deducție, inducție) este din altă categorie de nevoi ale omului decît deprinderea unei cunoașteri practice. Transmisiunea cunoașterii teoretice (theoria = viziune, contemplație) are un înțeles și un scop noetic (nous = minte, rațiune, înțelegere). Ea nu este de fapt necesară supraviețuirii pe pămînt, ci depășirii acestei stări. Cunoașterea la care aspiră Bartimeu este propriu-zis ezoterică, revelația identității Dumnezeului creator, a răspunsului la întrebarea „Cine este Dumnezeu?”. Pentateuhul este un caz de prezervare narativă a amintirii creației, deci a originii divine a ființei umane și a felului în care această amintire a traversat generațiile. Păstrarea acestei amintiri se face cu intervenție divină, de aceea această cunoaștere nu este numai sacră, ci și ezoterică. Este o cunoaștere care se activează prin credință. Evangheliile se ancorează în tradiția ebraică a cunoașterii ezoterice a Creatorului, prin invocarea genealogiei lui Iisus care urcă înapoi în timp pînă la primul om, Adam, pe care evanghelistul Luca îl numește „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38). Această cunoaștere a Creatorului și, prin urmare, conștientizare a chipului și asemănării divine a omului a fost pentru cea mai mare parte a omenirii amenințată de uitare, de aceea noua misiune hristică este cunoașterea sau recunoașterea Tatălui: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut... Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 7-9).
Insistența creștinismului pe cunoașterea divinității creatoare și paternale corespunde unei tradiții primordiale a omenirii, după cum au definit-o René Guénon sau Frithjof Schuon, care vorbește despre natura spirituală și creată a omului, și se regăsește în diferite expresii mitologice în toate tradițiile spirituale ale omenirii. Bartimeu la această vedere ajunge și de aceea se face ucenic al lui Iisus, acompaniindu-L de acum în drumul Său.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: wikimedia commons