La ceasul fără umbre al amiezii
Astăzi, după aproape cincisprezece veacuri de la întemeiere, abaţia Saint-Benoît-sur-Loire e încă vie, îşi continuă viaţa monahală după regula benedictină. În 655, la cîţiva ani după constituire, călugării au adus aici moaştele Sfîntului Benedict din Nursia, maestrul lor în viaţa spirituală. Aflat la rădăcina monahismului occidental şi a imensei lui opere culturale, Sfîntul Benedict e recunoscut drept unul dintre părinţii Europei. Cît despre arhitectura abaţiei, ea e o glorie a romanicului timpuriu. De o sobrietate muzicală, nava îşi lansează foarte sus fusurile coloanelor încununate de capiteluri istoriate. Dar la rădăcina verticalităţii ei stă, în joasa, secreta criptă circulară, racla Sfîntului, în preajma căreia şi astăzi monahii oficiază. Rezistenţa acestui centru sacru, foarte ampla lui iradiere spirituală şi intelectuală în tot Evul Mediu timpuriu, frumuseţea construcţiei, înalta faimă a abaţiei sînt susţinute/inspirate de prezenţa sfîntă care marchează locul, inserată în temelia lui.
Într-un astfel de loc, aşa de puternic centrat pe un personaj şi un program contemplativ, se pune cu acuitate întrebarea fondatoare a geografiei religioase: pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă? Unele locuri sînt mai favorabile rugii decît altele? Incintele cultului nu stau oare în tensiune cu atotprezenţa divină? Amplasamentele religioase nu riscă să circumscrie cu contururile lor pe Cel de necuprins?
Există, în Evanghelia după Ioan, un episod privit îndeobşte drept o decisă „critică a locului”: e întîlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. „Vine ceasul şi acum este cînd nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui... vine ceasul şi acum este cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr” (Ioan 4, 21-23).
E vorba despre un episod, aproape singular în Evanghelii, de intimitate, de dialog secret şi concentrat între divin şi uman. Pentru un foarte scurt răgaz – suspendat în afara secvenţei temporale, la ceasul fără umbre al amiezii –, el reuneşte doi interlocutori degajaţi, fiecare, de grupul ce îl înconjoară şi îl solicită în mod obişnuit, integral disponibili unul pentru celălalt: Iisus, de care ucenicii s-au îndepărtat ca să caute de-ale gurii în cetate, şi femeia samarineancă, venită să scoată apă din fîntînă. Ocrotiţi de o perfectă şi repede trecătoare solitudine, partenerul uman şi cel divin fac – împreună – experienţa „apocalipsului”, a unei mutuale dezvăluiri de sine: „Eu sînt, cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26), îi spune Christos femeii care, cu cîteva replici înainte, îşi declarase condiţia.
Episodul acesta e printre primele – în economia Evangheliilor – care indică modul de „ofensivă” înspre lume a condiţiei ultime: ea a venit şi vine. Condiţia ultimă, Împărăţia se manifestă – ni se sugerează aici – incoativ. În sine, ea este un dincolo absolut, se caracterizează printr-o intimitate – o „contextură” va spune Origen – între Dumnezeu şi om care răpeşte orice însemnătate „detaliilor” şi condiţionărilor terestre, le depăşeşte şi le desfiinţează în mod suveran. Însă experienţa ei se oferă încă de aici şi de acum, ca un dat care – infinit, de necircumscris şi transcendent în sine – se insinuează totuşi în ţesătura lumii. Dinamica Împărăţiei se declanşează şi îl preia pe om din imediatul condiţiei lui actuale.
Or, revenind la tema geografiei sacre, Iisus instaurează – e adevărat – un cu totul alt tip de spaţiu al întîlnirii decît cel terestru, un spaţiu caracterizat prin altfel de dimensiuni. E un spaţiu organizat, s-ar putea spune, după dimensiunile Treimii: „se vor închina Tatălui în duh şi adevăr”.
Cu toate acestea, evenimentul e departe de a se petrece într-un punct anonim al peisajului. Dimpotrivă, „critica locului” se rosteşte într-un peisaj saturat de trăsături simbolice. El este în primul rînd un loc rădăcină, unde se perpetuează depozitul tradiţiei ebraice şi figura unuia dintre personajele sale fondatoare: fîntîna „părintelui nostru Iacov” (Ioan 4, 6) e rezervorul de apă şi de memorie al ţinutului şi ea va sluji drept element de accroche lui Iisus pentru a invoca „apa vie” a Duhului. Pe de altă parte, muntele Garizim – un nume care are conotaţia de ombilic al cosmosului – constituie, pentru samarineni, axa simbolică a lumii, dar şi conştiinţa unei separări, a unei înstrăinări, a unei marginalităţi în raport cu tradiţia de afirmată legitimitate a Ierusalimului.
Samaria – cu centrul ei, marcat pe verticala adîncurilor de puţul patriarhului şi pe verticala înălţimilor de muntele cosmic –, Samaria întreagă este un ţinut care, simbolic, va desemna – în concepţia creştină – categoria celor inclasabili. Aflată între Iudeea şi Galileea, între teritoriul Legii vechi şi „lumea neamurilor” ce va primi Legea cea nouă, ea ar reprezenta condiţia străinului, a celui neintegrat într-o ordine şi un bine stabilit proiect istoric. Din punct de vedere creştin, Samaria este un teritoriu uşor evanescent, liber de determinaţii prea precise, un teritoriu mereu în margine şi la limită între sudul unui proiect divin dezvoltat în trecut, dar relansat prin venirea lui Iisus („poporul ales”), şi un nord (Galileea neamurilor) ce anunţă deschiderea mesajului christic spre toate zările lumii. Samaria e un teritoriu al tranziţiei, un teritoriu prin care, pur şi simplu, „trebuie să treci”: „A lăsat Iudeea şi s-a dus iarăşi în Galileea. Şi trebuia să treacă prin Samaria” (Ioan 4, 3-4).
Dar, astfel fiind, ţinutul devine şi simbolul unui transitus, al unei comunicări între stări diferite de fiinţă. În centrul ei, Iisus face prezentă şi activă circulaţia între datul vizibil şi realitatea misterioasă spre care el trimite: între apa fîntînii şi apa vie a Duhului, între locul de cult şi „spaţiul calitativ” adecvat Treimii, între clipa de faţă a întîlnirii şi clipa eschaton-ului se stabileşte aici o fertilă tensiune. Poate chiar mai mult: locul care îi reuneşte pe Iisus şi pe „străină” trimite spre o intimitate încă şi mai profundă decît întîlnirea în singurătate. Invocînd „apa vie” a Duhului („apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă ce curge spre viaţa veşnică”, spune Iisus – Ioan 4, 14), invocînd contemplarea divinului „în duh şi adevăr”, nu ne anunţă El oare aici „compenetraţia” partenerilor, reciproca descoperire din lăuntru, acea contextură despre care vorbea Origen?
Întîlnirea de la fîntîna lui Iacob indică aşadar o structură de sens pusă în imagine spaţială: anume condiţia dinamică a unei mereu mai profunde treceri. Nu numai a unui termen către celălalt, ci a unuia în celălalt.
(textul de faţă face apel, în parte, la un paragraf din volumul Locul călătorului. Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin de Anca Manolescu, Paideia, 2002)
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.