La ce bun religia?
Păi, e un ajutor în viaţa de aici. Şi nu unul de rînd. Te simţi asistat, ordonat, susţinut de o instanţă mai mare decît tine, mai puternică decît ceea ce oferă resursele umane. Ai deasupra ta un donator de norme, concepţie despre lume, răspunsuri, certitudini. De acolo ţi se oferă mîngîiere, pace, sentimentul de protecţie în faţa neprevăzutului existenţial; capeţi sprijin în adversităţi, crize, suferinţă, într-o lume contradictorie, complicată, fluidă, problematică. Iar azi, cînd „dezvoltarea personală“ şi succesul au devenit o datorie impusă ideologic, religia are bune aptitudini să-ţi furnizeze sprijin şi în această privinţă. Iată cam ce aşteaptă adesea occidentalul actual de la religie, constată observatorii fenomenului religios.
Credinţa a devenit în mare parte problema, domeniul individului, a fost adusă la măsura lui. De aici şi gustul pentru oferta religioasă cît mai diversă, pentru reţete de spiritualitate, pregătite „personalizat“. De aici atracţia faţă de tradiţii extra-europene, ori mai degrabă faţă de proceduri şi scheme extrase de acolo, adaptate la cultul „insului împlinit“. De aici apariţia noilor religiozităţi, al căror sincretism nonşalant face să varieze indefinit opţiunile şi formulele credinţei. Tendinţa recentă a omului religios e să aibă „comportamente suple“, să practice soluţii religioase „à la -carte“ după principiul că „nefericirea e un scandal“ şi că religia are drept rost eliminarea lui, afirma Fran-çoise Champion, specialistă în sociologia religiilor. Ar putea părea că integrismul islamic, cu izbucnirile lui de terorism, ne confruntă cu un alt tip de concepţie religioasă. Însă mulţi extremişti s-au radicalizat în singurătate, din lipsă de statut, căutînd să şi construiască un profil eroic. Sînt faţa sumbră a aceleiaşi tendinţe.
Fie că e practicată „pe cont propriu“, fie că se păstrează într-o atmosferă mai tradiţională, religia a căpătat în mare parte calibru individual şi adresă imanentă. E căutată mai ales pentru problemele insului în viaţa de aici. Nu neapărat într-un sens „utilitar“, căci ea poate fi privită şi ca un îndreptar de viaţă demnă, generoasă, nobil omenească. Poate da repere unui izbutit parcurs terestru, unei etici superioare. Însă recursul la absolut răspunde mai ales intereselor/nevoilor/învestirii individului în cotidian şi în istorie, lăsînd adesea în penumbră orizontul „celeilalte vieţi“, destinul total al persoanei. S-a putut vorbi, şi în acest sens, de o „secularizare“ a religiei. Fiindcă ea e solicitată în funcţii care îi sînt proprii, dar care nu acoperă specificul, potenţialul, rostul ei întreg.
În fond, religia, religiile vorbesc despre „mîntuire“, aduc mesajul ei, trasează calea către ea. Iau aşadar în calcul o persoană umană mai amplă decît profilul imanent al insului, aptă să primească o viaţă nouă, o condiţie eliberată de temporal, finitudine, iluzie. Ăsta e rostul definitoriu al credinţei. Asta e miza ei specifică. Dar, aşa fiind, nu se adresează, în fond, religia tot omului, fiecărui om? Nu e persoana umană, fiecare persoană, beneficiarul credinţei? Iisus Christos, „care, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire s-a pogorît din ceruri...“, afirmă Crezul creştin. Cu condiţia unei bune vieţi spirituale pe pămînt, apoi la capătul unei Judecăţi sau unor judecăţi transtemporale, omului i se acordă salvarea. În Egiptul antic, Osiris, zeul trecut prin dezmembrare şi moarte, dăruieşte viaţă veşnică în regatul său celui care, la cîntărire, are inima mai uşoară decît pana lui Maat (dreptatea, ordinea universului). Coranul, în sura „Învierea“, se adresează fiecărui suflet. În hinduism, ideea de „eliberare“ -(moksha) din lanţul samsarei, în budism, ideea „trezirii“ sînt, evident, corelative insului, constituie strădania şi ţelul lui. Chiar şi iudaismul, unde Dumnezeu este conducătorul comunităţii prin istoria sfîntă, chiar şi aici se iveşte, mai ales după Exil, tema vieţii de dincolo, a învierii persoanei: „Oricine va fi scris în Carte va fi mîntuit“ (Daniel, 12, 2).
În practicarea ei tîrziu modernă sau în varianta ei tradiţională, religia apare ca un „serviciu orientat spre om“ (şi, prin el, spre comunitate), creat pentru el, în slujba lui. Numai atît? Celălalt, polul transcendent al religiei, e doar un donator de norme, de posibilităţi, de daruri pentru om? Binevoitor, înţelept, răbdător, dar cîteodată iritat de neghiobia şi relele creaturii sale, teribil atunci şi pedepsitor? Atît aşteaptă credinciosul de la religia sa? Să i ofere, lui ca individ şi comunităţii sale, beneficii în viaţa de aici şi, eventual, în cea de dincolo? De asta au perseverat în religie/religii oamenii de-a lungul şi de-a latul geografiei, ale timpului? Nu tocmai. Nu doar asta i-a pasionat, atras, interpelat. Textele sacre, experienţa şi reflecţia religioasă spun mai mult.
În centrul religiei stă posibilitatea de a-l întîlni pe Cel cu totul altul: a intra în raza Lui de prezenţă, a-i suporta alteritatea/ascunderea/absenţa, a nu te lăsa desprins de căutarea/invocarea Lui. O spune Iisus însuşi: „Viaţa veşnică înseamnă să te cunoască pe Tine... şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis“ (Ioan 17, 3). „Eram o comoară ascunsă. Mi-a plăcut să mă fac cunoscut...“, afirmă Dumnezeu într-o spusă a profetului Muhammad. Religia e aşadar „cunoaştere a lui Dumnezeu“. Acolo, El însuşi se oferă omului într-un raport de intimitate. În expresia misticilor, această intimitate ia forme radicale, unitive. Potrivit creştinului Evagrie (secolul IV): „Iubirea e o stare ce copleşeşte sufletul intelectual; în virtutea ei, nu mai poate iubi nimic în această lume decît cunoaşterea lui Dumnezeu“. Iată mărturia lui Rûmî, poet mistic musulman din secolul al XIII-lea: „Doar pe Unu îl caut, pe Unu îl ştiu, pe Unu îl văd, pe Unu îl chem... Sînt beat de cupa iubirii, nu am ce face cu cele două lumi...“ Plotin nu ar fi respins formularea acestui elan.
Desigur, e vorba despre experinţe şi formulări de vîrf, rare chiar în vremuri tradiţionale. Şi mai rare în lumea tîrziu modernă. Dar tema „cunoaşterii Lui“ străbate, nedezminţit, religiile şi timpul. Pînă astăzi. Astăzi, nu numai oamenii credincioşi ori interesaţi de spiritual îşi simt dreptul unei reflecţii libere, al interogativităţii, al căii personale în cadrul religiei lor. Bisericile dau atenţie, şi ele, astăzi, libertăţii religioase şi de conştiinţă. O susţin. Or, cînd persoanele şi instituţiile recunosc acest principiu, ele nu respectă doar un principiu al laicităţii liberale. Ele recunosc tocmai acea capacitate umană de a stabili un raport de cunoaştere/intimitate cu divinul. Asta au în comun cei doi parteneri: libertatea cu care se orientează unul spre celălalt, efortul de a-şi articula, fiecare, libertatea proprie cu libertatea celuilalt.
În acest caz, nu mai e vorba despre individualism religios, despre utilizare „interesată“ a credinţei, despre funcţia ei „consolatoare“. Prin libertatea religioasă şi de conştiinţă – recunoscută de indivizi, de Biserici şi de mentalul laic –, tema „cunoaşterii lui Dumnezeu“ rămîne expresivă, rămîne vie.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.