La ce bun?

Nu m-am recunoscut ca membru al unei "generaţii", pentru că mi-a lipsit "contextul". O generaţie presupune reunirea unor oameni de vîrste & valori apropiate, care acţionează într-o direcţie asumată programatic. Pentru unii, conceptul de "generaţie" e doar o convenţie menită să periodizeze istoria ideilor. Pentru alţii, el delimitează traseul unor opţiuni colective necesare şi memorabile. Adept al definiţiilor intensive, am socotit că ultima "generaţie" propriu-zisă a fost aceea patronată de Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. Alţii au folosit însă conceptul şi pentru fenomene româneşti mai recente, consumate cu precădere în sfera literelor: "optzecişti", "nouăzecişti", "douămiişti" etc. Prin asemenea decupaje pur cronologice, ideea de generaţie s-a banalizat şi a devenit oarecum sinonimă cu produsul de serie. În condiţiile date, pare greu de crezut că vom asista prea curînd la cristalizarea unei generaţii creatoare cu potenţial realizat. Una care include o metafizică, o estetică şi o politică. Şi totuşi. Drumul pe care am mers eu, la începutul anilor '90 (un drum descoperit graţie admiraţiei faţă de oameni ca Horia Bernea sau Andrei Pleşu), a fost urmat de mulţi alţii. Într-o manieră desigur difuză, dar nu mai puţin persuasivă, a început să se coaguleze o "generaţie" intelectuală de centru-dreapta, democrat-creştină, alimentată studios la surse biblico-patristice, irigată cu ideile (selectiv conservatoare), pe care ar trebui să se sprijine renaşterea morală a societăţii româneşti, promovarea unor lideri oneşti şi participarea inteligentă la jocurile Uniunii Europene. Mi-am pus largi speranţe în această pleiadă de oameni tineri, educaţi la ilustre şcoli apusene, agasaţi de marotele postmodernismului, dornici să lege Ortodoxia de viaţa publică, tradiţia de era tehnologică şi reconstrucţia economică de remodelarea identităţii naţionale. I-am încurajat, i-am lăudat în presă, le-am recenzat cărţile, aducîndu-le implicit argumentul că, deşi neformalizată, apartenenţa lor la o "familie spirituală" e suficientă pentru a produce schimbări înţelepte. Lipsa unui partid creştin-democrat viabil, nesimţirea noilor îmbogăţiţi faţă de agenda binelui comun, pasivitatea BOR şi mecanica orgoliilor personale au ţinut acest şuvoi de resurse umane într-o păguboasă stare de dispersie. Cu sporadice excepţii, semnăturile generaţiei "aşteptate" s-au risipit publicistic, neizbutind să atingă masa critică. Exponenţii săi nu s-au strîns, durabil, sub stema unei reviste, a unui post de radio şi, cu atît mai puţin, a unei televiziuni. Prin 2000, proiectul meu (vizînd lansarea săptămînalului Aproape) a pus pe listă zeci de nume solide, care ar fi putut face diferenţa pe piaţă, dar nu a reuşit să decoleze, din lipsă de bani. Eram prea idealişti, prea săraci, prea răspîndiţi în ţară şi străinătate şi prea puţin introduşi în "sistem", pentru a convinge sponsori şi a primi suportul logistico-financiar fără de care nimic nu poate "zbura". Eu, unul, n-am renunţat. Cred impenitent că alternativa la România aceasta, de care fugim şi din care se fuge, trebuie căutată aici, în generaţia aparent "pierdută". Ştiinţa, rigoarea etică şi experienţa oamenilor la care mă refer (întrebaţi-l pe Dan C. Mihăilescu) sînt instrumentele de care România are nevoie pentru a recupera tot ce n-a stricat comunismul şi a distila, din uriaşa ofertă occidentală, orice element susceptibil de aclimatizare. Iată, cu brutală claritate, motivele pentru care sufăr văzînd cum Mihail Neamţu şi Adrian Papahagi se încaieră, mai nou, în văzul unei asistenţe deconcertate şi spre satisfacţia "adversarilor" ideologici. Nu am cum să ţin partea vreunuia dintre beligeranţi. Îi preţuiesc pe amîndoi, amintindu-mi totodată că lumea spiritului nu poate fi extenuată prin colonizări parohiale. Mi-e imposibil să accept că mai tinerii mei confraţi se istovesc în anihilări mutuale, în loc să lucreze laolaltă, sub imensitatea delicată a celor sfinte. La ce bun o generaţie?