La anul...

Psihoza colectivă focalizată asupra crizei anunţate pentru 2009 pare bine instalată. Presa găzduieşte generos o întreagă retorică apocaliptică, iar efectul psihologic al acestui consens previzional negativ a început deja să-şi arate colţii. Analiştii mai serioşi au făcut chiar o reconstituire a calendarului de criză specific secolului XX: ni se aminteşte cînd au izbucnit precedentele faze de recesiune, cît au durat şi ce pagube au generat. Am nutrit speranţa că noua stare de spirit ar putea antrena reabilitarea faptului religios. Dacă înainte de criza prezentă, omenirea (occidentală) privea exclusiv spre viitorul de aur, asortat cu precauţii ecologice, acum ea pare din nou interesată de trecut şi de limitele rezistenţei umane în faţa răului istoric. Se revine la realitate, adică la pesimismul antropologic din care se hrăneşte, peren, reflecţia spirituală. Însă mărcile epocii noastre persistă. Criza însăşi e un subiect aproape ludic, acoperit sub giulgiul virtualităţii. Nu mai poate fi luată în serios, deşi au început concedierile, banii lipsesc, încrederea dintre parteneri declină. Majoritatea participanţilor la dezbaterea despre "ce ne aşteaptă în 2009" îşi asumă roluri profetice, numai că le joacă fără prea multă convingere. Adevărul e că Nordul bogat va trece prin tunel fără să-şi rupă hainele prea tare. Cu cîteva zile în urmă, am văzut într-un ziar franţuzesc fotografia unui cadru american care şi-a pierdut slujba în februarie şi umblă acum prin Manhattan, ca om-sandwich, anunţîndu-şi condiţia de "almost homeless". Ieri seară, jurnalul de pe France 2 a reluat subiectul: un ziarist a fost trimis la New York (bilet, diurnă, hotel) pentru a-l intervieva pe tipul din fotografie. E un fost manager dintr-o companie care fabrică jucării. Jurnalistul francez l-a filmat pe terasa unei cafenele, unde victima exemplară (şi deja vedetizată) a nenorocirilor americane răspundea întrebărilor cu laptopul în faţă, lîngă un cappuccino. Halal criză, dacă ne gîndim la tot ce se petrece, simultan, prin Mali sau Bangladesh... E drept că industria auto de peste Ocean e pe butuci, dar Congresul a şi luat decizia de a-i injecta subvenţii salvatoare. Cu atît mai bine. Osînza ne va evita osînda. E posibil ca în România efectele acestei situaţii crispate să fie mai dure, pentru că economia noastră e fragilă, creşterea se bazează pe consum şi credit, iar măririle salariale antamate populist, de către fostul executiv, seamănă tot mai mult cu nişte pietre de moară. Vom lua totuşi virajul fără să ne răsturnăm (singurul risc real e cel al instabilităţii politice). În aceste circumstanţe grosso modo gestionabile, conexiunea dintre criza economică şi trezirea spirituală devine improbabilă. Singurul efect pe care putem conta e revenirea românilor la un plus de bun-simţ şi, poate, de solidaritate. Cu un şomaj revigorat, o inflaţie discret febrilă şi un guvern de forţată "unitate naţională", avem oarece şanse să asistăm la reamenajarea scenei publice pe coordonate mai puţin agresive. Altfel spus, nefericirea are, ca întotdeauna, părţile ei bune... Pe fondul descris, mi se pare corect ca BOR să mediteze la ceea ce se întîmplă acum în Grecia vecină, unde corupţia clasei politice şi indolenţa (ana)cronică a clerului au generat anarhie. Ca şi la vecinii noştri, balcanismul românesc se asociază dezastruos cu nesimţirea comunitară, stimulată de o viaţă religioasă paralelă cu aşteptările profunde ale societăţii. Pînă acum, "grecitatea" noastră "de tranziţie" s-a defulat prin emigraţie masivă. Dacă muncitorii români încep să revină acasă fără să găsească soluţii, ne aşteaptă un scenariu asemănător cu acela consumat, recent, la Atena. E adevărat că sîntem mai puţin temperamentali decît grecii. Asta nu înseamnă că minciuna fondatoare, deruta civică, furtul nepedepsit şi codul canonic din veacuri apuse nu-şi pot da oricînd mîna pentru a răsturna, violent, strîmba ordine în care ne complacem. Pînă la a ne feri de criză, ar fi mai înţelept să ne ferim de noi înşine.