Justinian Marina

Patriarhia Română a dedicat anul curent evocării Patriarhului Justinian Marina și a martirilor creștini din închisorile comuniste. Tocmai se împlinesc patru decenii de la moartea fostului patriarh „roșu“, așa încît asocierea lui cu martirii creștini din gulagul românesc poate părea nepotrivită, dacă nu chiar paradoxală. Gîndul moral se înfioară dinaintea acestei combinații, dat fiind că Patriarhul Justinian a dus o viață aparent încărcată de onoruri și privilegii, în vreme ce martirii creștini mureau schingiuiți, netratați de boli, uneori omorîți cu zile și aruncați în gropi comune. Cum îl reține posteritatea pe fostul preot de mir Ioan Marina, prieten al liderilor comuniști (începînd cu dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej) și promovat fulgerător ca mitropolit al Moldovei, înainte de a ajunge Patriarh, între 1948 și 1977? Are el, arhipăstorul „Apostolatului social“, vreo părtășie cu preoții, teologii, monahii și credincioșii mireni încarcerați, „reeducați“, distruși socialmente, ba chiar suprimați de către aparatul represiv al Securității comuniste?

Am ascultat mai demult evocări ale lui Justinian făcute chiar de către unele personalități ecleziastice din preajma sa: Bartolomeu Valeriu Anania și André Scrima, de pildă. Există și destule alte mărturii directe, care ne arată că omul a dus „lupta cea bună“, folosind mijloacele compromisului tactic cu o putere pe care o asocia, fals, cu voia lui Dumnezeu. Greșeala majoră a lui Justinian a fost că n-a citit fenomenul comunist ca pedeapsă severă a providenței față de lumea creștinismului răsăritean (care acumulase, încă de la Petru cel Mare, păcate acute), cît ca pe un soi de evoluție inexorabilă, într-un anume fel binevenită. Patriarhul Justinian a fost un om cu vederi socialiste. Nu i-a fost greu să descifreze în revoluția bolșevică, adusă de Stalin la nivele paroxistice de mesianism ideologic, o expresie a renovării umanității într-un duh chipurile creștin. El a făcut o mulțime de fapte bune într-un cadru politic și metafizic esențialmente viciat și vicios. A patronat o renaștere a BOR (prin restaurări, construcții de noi biserici, dezvoltarea învățămîntului teologic, lucrări editoriale teologice și cultice, dar și intense relații ecumenice) într-un context de strictă obediență totalitară. Tocmai pentru că avea influență pe lîngă vîrfurile partidului unic, Justinian a fost omul Bisericii în bîrlogul diavolului. Nici o biografie nu va putea tălmăci irevocabil această misiune stranie, de care s-a achitat prin neștiute tribulații și travestiri conjuncturale.

Putem spune, azi, cînd avem deja suficient recul istoric pentru a nu mai miza pe judecăți univoc emoționale, că Justinian a primit comunismul ca pe o fatalitate, căutînd să-i limiteze efectele perverse: nu le dădea el bani, lunar, multor profesori ieșiți din pușcării? Nu i-a protejat pe mulți stareți prigoniți? Nu a mimat mereu alinierea, „uneltind“ în culise cu puzderia marginalizată a „dușmanilor poporului“? Balansul acesta, asemănător cu pasul ezitant al unui funambul, a salvat poate esențialul (de pildă, continuitatea vieții liturgice), însă a pus, pe de altă parte, bazele unei coabitări inedite: aceea dintre trupul mistic al lui Hristos și primul stat declarat ateu din istorie. Mysterium iniquitatis! Era de găsit aici ultimul – și cel mai odios – avatar al constantinismului? Ultima expresie a mezalianței dintre tensiunea eshatologică a corpului eclezial și spiritul lumii? Greu de spus, deși e mare tentația de a răspunde afirmativ. Și mai greu de spus, în cheie contrafactuală, ce-ar fi fost BOR fără Justinian…

Oricum, e bine că tema a intrat pe agenda bisericească. Alături de ambiguitățile legate de „diplomația“ Patriarhului Justinian, noile generații vor putea afla mai multe despre martirii din închisori, a căror jerftă plină de roade duhovnicești a fost adesea relativizată din motive politice. Se mai deschide astfel un culoar de lumină în obscuritatea unui trecut recent aproape necunoscut, dar pe care nu-l vom depăși decît după ce-l vom fi cunoscut în detaliu, cu tot cu grozăviile și clipele sale de grație. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.