Jurnalist

Cred că mulţi dintre cititorii "DV" sînt şi cititori ai cărţilor lui Thomas L. Friedman. Celor care-l cunosc - şi celor care nu - le voi (re)aminti că TLF este, to make a long story short, "cel mai faimos ziarist din lume". În CV, Friedman apare într-o postură onorabilă, dar cît se poate de "normală": editorialist de politică externă al cotidianului New York Times. Locuieşte "cu familia sa" în Bethesda, Maryland, şi a cîştigat trei Premii Pulitzer... În realitate, eroul zilei joacă rolul de profet al globalizării, de guru al marilor tendinţe mondiale. TLF se manifestă ca autor de reflecţii inactuale, în sens futuristic. Nu se ocupă de calendarul evenimentelor curente şi nici de Greater Middle East (adică de Planul American pentru Democratizarea Lumii Arabe). Obiectul său de meditaţie e ceva mai vast şi poartă, în clasicul stil iluminist, numele de Umanitate. Bibliografia non-columnistică a lui Friedman include numai patru titluri: From Beirut to Jerusalem (1989), care a cîştigat National Book Award şi e încă socotită o piatră de hotar în exegeza Orientului Mijlociu; The Lexus and the Olive Tree (1999), unde Friedman face anatomia coliziunii dintre forţele hi-tech ale globalizării şi forţele conservatoare ale identităţilor locale; Longitudes and Attitudes: Exploring the World After September 11 (2002) (care schiţează o fenomenologie a terorismului internaţional) şi, în 2005, The World is Flat. A Brief History of the Twenty-First Century. Patru investigaţii, tot atîtea best-seller-uri absolute, traduse în toată lumea (bunăoară, eu am citit Lexus în italiană). Friedman are noroc. E talentat, adică "scrie bine" (clar, scurt, cu plasticitate metaforică şi idei riguros recurente). Poartă label-ul NYT, unul dintre cele mai autoritare cotidiane dintre cele oferite la clasa Business, pe toate avioanele de linie. Dispune de un consistent buget pentru deplasări profesionale, dar şi de uşi deschise (căci orice VIP, din Bangalore, pînă în Silicon Valley, acceptă cu plăcere să devină materie primă a viitoarelor sale produse distribuite pretutindeni). Se simte, în fine, că beneficiază de munca unei echipe de asistenţi care ştiu să-i recolteze informaţia cea mai percutantă, datele statistice de maxim impact persuasiv şi exemplele concrete fără de care "pragmatismul" anglo-saxon nu şi-ar merita numele. Editorul său (Farrar, Straus & Giroux/ NY) îi organizează probabil impecabile turnee de promovare, care devin partide de vînătoare informaţională pentru următoarele mega-vînzări marca Friedman... Vedeta noastră cugetă americăneşte. E subiacent mesianic. Pro-occidental. Pro-liberal. Democrat, progresist şi, prin urmare, partizan al atitudinii pe care manualele de filozofie din anii '80 o încadrau la rubrica "optimism gnoseologic". Crede că viitorul ne rezervă o viaţă deplin satisfăcătoare, bazată pe triumful ştiinţei, pe revoluţii continue şi pe capacitatea noastră de a le digera. Dar nu la gîndirea lui Friedman mă refer scriind acest articol, ci la prestigiul de care se bucură el. Se poate ca diagnosticul său să nu sufere de infailibilitate. Se vor găsi, de pildă, critici ai ultimei sale teze conform căreia lumea sferică a reprezentărilor copernicane lasă treptat locul unei lumi plate, precum "farfuria" grecilor antici. O lume fără ierarhii, în care PC-urile, e-mail-ul, fibrele optice subacvatice, outsourcing-ul serviciilor, ridicarea tuturor barierelor comercial-vamale şi aşa-numita doctrină "Dell" asupra prevenirii conflictelor vor colabora la proiectarea noastră într-o vastă reţea orizontală de complexităţi împărtăşite. Ce mă fascinează la TLF nu este aşadar direcţia şi nici conţinutul exerciţiilor sale intelectuale, cît felul în care potenţează, pînă la mit, vocaţia libertară, frenetic interogativă, a profesiunii de jurnalist. Friedman celebrează creativitatea omului liber (Free Man) şi chestia asta îmi place, deşi antropocentrismul său îmi displace (teologic vorbind), tot aşa cum elitismul său (filtrat, dar politiceşte incorect) mă încîntă.