Jean Delumeau despre paradis - de la recuperare la instaurare

4 ianuarie 2012   DIN POLUL PLUS

Vizita profesorului Jean Delumeau la Bucureşti a fost, negreşit, unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale anului care s-a încheiat. Cititorii de limba română s-au bucurat de prezenţa autorului ale cărui cărţi au fost traduse probabil cel mai mult în această limbă. În contextul acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, la propunerea Facultăţii de Istorie, profesorul Delumeau a susţinut două conferinţe. Ultima dintre cele două s-a desfăşurat la Colegiul Noua Europă şi a dezvoltat tema „Căutarea paradisului“. Subiectul paradisului este al treilea şi totodată cel care încheie marele proiect istoriografic care a început cu Frica în Occident, continuînd cu Sentimentul de securitate în Occident. Structura prelegerii, cum s-a putut observa, a ţinut cont de cărţile care au jalonat dezvoltarea acestui ultim subiect: Grădina desfătărilor, O mie de ani de fericire şi Ce rămîne din paradis?

Deşi tema paradisului a fost investigată în perioada cuprinsă între secolele XIV şi XVIII, în mod natural profesorul Delumeau a făcut o referire şi la începutul secolului al XIX-lea. Ca istoric al imaginarului, atenţia profesorului s-a îndreptat către felul în care importante teme teologice (bunăoară paradisul) s-au regăsit în modul creştinilor de a le înţelege. Concluzia investigaţiei este aceea că, în cele mai multe situaţii, „paradisul etern a fost evocat ca o grădină“, iar exemplul grăitor adus în sprijinul acestei afirmaţii a fost pictura lui Ian şi Hubert van Eyck din interiorul Bisericii Saint-Bavon (Ghent), datată 1432. Aceasta a reprezentat o monumentală sinteză a Paradisului în cele două ipostaze: Edenul sau grădina terestră şi paradisul celest. Dar discuţia se poartă în veacul al XV-lea care, din punct de vedere filozofic şi teologic, înseamnă un Ev Mediu tîrziu. Este încă perioada în care oamenii îşi pot reprezenta în felurite chipuri ceea ce a vrut să spună Scriptura în primele capitole ale Facerii. Uneori aceştia şi-au reprezentat atît de multe, încît Conciliul de la Trento, aşa cum a spus profesorul, a interzis pătrunderea în prea multe detalii cu privire la Paradis. Unde vreau să ajung este remarca profesorului Delumeau potrivit căreia sub impulsul milenarismului şi al ştiinţei, la începutul secolului al XIX-lea, unii autori francezi au căutat în socialism realizarea Paradisului pierdut (exemplul dat este cel al lui Pierre Leroux). Sînt de acord că milenarismul a întreţinut atmosfera de speranţă şi adaug că ştiinţa a inspirat optimismul, iar acest lucru nu de atunci, ci încă de la John Locke (adică în urmă cu un pic peste un veac). Unde nu sînt de acord este afirmaţia că socialiştii (numiţi mai tîrziu utopici de Marx) au imaginat revenirea la paradisul pierdut aici pe pămînt. Îmi argumentez dezacordul dintr-o perspectivă care îmbină detaliul factual cu amănuntul teologic. În primul rînd, proiectul socialiştilor utopici nu a însemnat recuperare, ci instaurare. Aşa cum însuşi profesorul a remarcat, tema recuperării este, în general, specifică teologiei de factură protestantă (exemplul palpabil şi cel mai aproape de noi este lucrarea lui Nichifor Crainic – Nostalgia paradisului, care, deşi ortodoxă în abordare, comportă o structură protestantă, firească în contextul influenţelor din acei ani care nu l-au lăsat neatins, de pildă, nici pe teologul Dumitru Stăniloaie). Iar fericirea ca situaţie arhetipală este prisositor de vagă pentru a îngădui situarea în acelaşi plan a căutării recuperatoare cu instaurarea. Diferenţa majoră care descalifică orice asemănare vine din importanta componentă de materialitate pe care proiectul socialiştilor francezi a avut-o. Cu alte cuvinte, dacă fericirea ca finalitate uneşte cele două situaţii, recuperarea în situaţia protestanţilor vine şi se face în interior, în timp ce instaurarea pe care au dorit-o socialiştii a fost exclusiv în ordinea materială. 

În al doilea rînd, proiectul socialiştilor utopici diferă categoric de milenarism, întrucît acel paradis terestru pe care l-au imaginat s-a desfăşurat într-o paradigmă hristologică (chiar dacă, pe bună dreptate, se poate contraargumenta că milenarismul însuşi capătă sens în perspectivă hristologică). Sub impulsul primit de la H. S. Reimarus la mijlocul secolului al XVIII-lea, perioada aceasta se caracterizează printr-o culminare a căutării lui Iisus al istoriei. Folosindu-se exclusiv de metoda liberală a investigaţiei istorico-critice, autorii de început de secol XIX ajung la un tip de hristologie care se aseamănă celei mai importante erezii din istoria Bisericii (arianismul), ba chiar în anumite privinţe o depăşesc, căci pentru unii Iisus a fost doar om (nu şi Hristos) care a învăţat o morală superioară. Pentru alţii, Iisus (ca om şi Dumnezeu) a lăsat posibilitatea Împărăţiei divine pe pămînt, urmînd ca socialiştii să transforme ceea ce e în potenţă (posibilitate) în act (realizare). Din punctul de vedere al teologiei ecleziale, această abordare suprima tensiunea eshatologică între „deja“ şi „nu încă“. Cu alte cuvinte, Hristos la Întrupare a lăsat seminţele Împărăţiei, dar aceasta nu se va realiza decît de El (şi nu de oameni) doar la a doua Venire. Acestei categorii, desigur cu unele nuanţe, îi aparţine Pierre Leroux. Ceea ce trebuie reţinut de aici este că acest context hristologic face imposibilă orice echivalare între Eden şi Împărăţie. Or, ascultînd conferinţa dlui Delumeau, cel puţin în ceea ce priveşte referinţele la proiectul socialiştilor, am simţit nevoia (rămasă neîmplinită) acestei importante deosebiri între Eden (despre care vorbeşte Facerea) şi Împărăţia Veşnică (intuită de „Apocalipsa lui Ioan“). Nu întîmplător, Biblia începe cu Edenul şi sfîrşeşte cu Împărăţia, şi nu oricum, ci privind doar spre viitor. Acest lucru vrea să însemne nu doar că cele două nu trebuie confundate, ci, mai mult, că prima este defiinţată în sensul împlinirii de către a doua. Astfel că Paradisul nu mai trebuie căutat la Eden (o întoarcere), ci în Împărăţie (o înaintare în sens eshatologic). Şi pentru că unii socialişti au fost, pentru un timp, creştini sinceri în dogmă (cum ar fi Lamennais), devenea improbabil ca aceştia să caute realizarea paradisului prin revenire la Eden, şi nu îndreptare către Împărăţie. Este adevărat că o sursă a ambiguităţii de care aceşti autori de factură socialistă s-au folosit vine de la versetul „Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Lc 17, 21). Originalul grecesc pentru „înlăuntrul“ poate fi tradus şi prin „între voi“, dar şi „în voi“, ceea ce, cum poate fi bănuit, nu conduce chiar către aceeaşi concluzie, chiar dacă într-o hermeneutică precaută în mod paradoxal fiecare dintre acestea devine substanţial adevărată. Fără a evoca acest verset, profesorul Delumeau a vorbit corect despre condiţia paradoxală a Paradisului ca „grădină exterioară“ şi „grădină interioară“. 

Închei această argumentaţie aducînd un al treilea motiv al dezacordului. Dat fiind suportul acestora, reprezentările paradisului în Evului Mediu nu pot fi confundate cu cele din modernitatea secolului al XIX-lea, chiar dacă e vorba despre aceeaşi temă. Primele au fost orientate către o mai mare concreteţe. Pictura, sculptura au făcut mult mai probabilă încercarea de a ilustra Edenul, chiar dacă textul cărţii Facerii este adumbrit de nenumărate contradicţii; or, acest lucru nu face altceva decît să spună că e vorba despre o geografie simbolică care nu trebuie luată cu nici un chip în sens literal. A doua categorie de reprezentări, folosind scrisul, s-a aplecat către conţinutul mai puţin concret, din punct de vedere senzorial, al Împărăţiei lui Dumnezeu. 

Nicolae Drăguşin
este doctorand în filozofie şi preparator la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Mai multe