Ion al lui Petru Creţia
De curînd, am participat la o întîlnire găzduită de Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Locul este deja un spaţiu de convivialitate culturală, plin de evenimente, arhiplin la lansări de carte prestigioase sau la dezbaterile lunare ale lui Horia-Roman Patapievici. De data asta, întîlnirea era una dintr-un şir dedicat volumului Cinci cărţi din Biblie, în traducerea şi interpretarea lui Petru Creţia, editat de Humanitas în 1995, reeditat în 2009. În alte după-amiezi duminicale, Francisca Băltăceanu a vorbit despre Cartea Ecleziastului, iar Monica Broşteanu s-a ocupat de Cartea lui Iona. Eu am ales Cartea lui Iov. Şirul de reuniuni are ca organizatori Asociaţia pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN) şi Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
ARCEN este un grup de studenţi şi de absolvenţi universitari care înţeleg nu numai să trăiască normal – adică modelîndu-se prin cultura de bună calitate –, ci şi să iradieze această atitudine. Încearcă să facă din ea substanţa unui mediu de întîlnire, de colocvialitate destinsă. Vor reuşi, poate, cine ştie, chiar o mică mişcare de societate în nesocietatea noastră, ameţită de tonuri răstite, gros ori strident vulgare, agramate. Important e că sînt oameni tineri, că pun la cale o mulţime de evenimente, că reprezintă un public care nu consumă doar cultura, ci îşi organizează interesul cultural, îi dau cadre şi găzduiri plăcute, o atmosferă îmbinînd cercul de discuţii şi cafeneaua. Ceva asemănător propune Fundaţia „Calea Victoriei“, pusă pe roate tot de tineri. Dar şi instituţii ca ICR-ul de pe vremea lui H.-R. Patapievici şi Dilema veche au creat asemenea spaţii de dialog, unde publicul devine partener în dezbatere, unde cultura devine schimb viu, mod de a ne cultiva împreună.
M-am întrebat pentru ce un erudit impregnat de sevele limbii şi ale gîndirii vechi greceşti s-ar simţi atras să traducă şi să comenteze texte biblice? Răspunsul e simplu: creativitatea religioasă pune pe lume opere care depăşesc contextul socio-istoric şi mental al tradiţiei unde au apărut. Lucrări care stau la fel de bine în universalul unei religii şi în universalul culturii. Petru Creţia vine în faţa poemului lui Iov dinspre lumea culturii profesioniste şi pasionate. Clinteşte textul – ceea ce nu înseamnă că îl dislocă – din căuşul religios care l-a păstrat pînă azi în timpul foarte lung al tradiţiei, unde el a fost frecventat, „practicat“, transmis, folosit, asimilat, interpretat. Dar care l-a încadrat în anumite coduri dogmatice şi confesionale. Care, într-o anumită măsură, l-a şi acoperit de praful unei îndelungi familiarităţi: neglijenţe redacţionale, uniformizări terminologice, traduceri din surse amestecate. Intenţia lui Petru Creţia – şi bucuria lui – a fost – spune el – să ofere „cititorului de azi un text degrevat de întreg protocolul inerent al tradiţiei bisericeşti, un text de citit liber, ca mare literatură“. Ce se întîmplă cînd o piesă religioasă de acută frumuseţe e scoasă din montura practicii ecleziale şi expusă în lumina culturii?
Am perceput ceva din asta în cîteva biserici-muzeu. La Torcello, de pildă, unde, înconjurat de ziduri nude, între pilaştri de marmură, străluceşte vertiginosul mozaic veneto-bizantin din secolul al XIII-lea, al Fecioarei cu Pruncul, într-o mare de aur. E un spaţiu golit de ritmul liturgic, dar şi de semnele cîteodată pestriţe ale practicii pioase. Te afli în faţa unei structuri dezgolite, a unei mari forme limpezi, care îndreaptă ochiul către splendoarea mozaicului din absidă. Te afli în faţa unui spaţiu religios căruia tu, ca observator, îi poţi căuta articulaţiile, logica vizuală, codurile simbolice. Eşti îndemnat să o faci, de frumuseţea spaţiului şi de limpezimea lui. Ceva de acest fel, cred, a vrut să obţină Petru Creţia: un text limpezit, exaltat în frumuseţea lui poetică, de un poet cu experienţa potenţialului de expresivitate al limbii române. Un text pe care să-l guşti în splendoarea expresiei lui. Căruia eşti îndemnat să-i găseşti tu însuţi articulaţiile, logica, înţelesurile. Iată de ce Petru Creţia însoţeşte traducerea cu propriul comentariu. E drept că el stabileşte – aproape autoritar – structura poemului pe baza căreia îşi va da interpretarea. Din considerente de critică textuală şi de arhitectură armonioasă a poemului, cad, de pildă, „interpolările“ constituite de Imnul Înţelepciunii şi de intervenţia lui Elihu, care s-ar băga în vorbă, stricînd ritmul ternar al dialogurilor. După eliminări şi reaşezări, Petru Creţia obţine o structură simetrică, arhitecturală, de o frumuseţe clasică, a unei tragedii în cinci acte.
Ea nu include prologul în cer, cînd Satan primeşte învoire de la Dumnezeu să-l atace pe Iov, cel mai drept şi de vază dintre fiii Răsăritului. Iov e – aş spune – excelenţa fără pată, vîrful într-o lume a normei religioase. O normă moştenită, cunoscută şi acceptată de toată lumea, susţinută de „glasul celor mulţi“ – cum spune Iov la un moment dat, în suferinţa lui. O normă care administrează bine cazurile de viaţă şi de morală curentă, dar care nu face faţă cazului excepţional, marilor crize, întrebărilor ultime. E norma respectabilă şi respectată, ale cărei voci sînt prietenii lui Iov. E norma pe care, încă din prolog, o bănuim insuficientă.
Care e interpretarea lui Petru Creţia la Iov? E o interpretare în cheie greacă, în cheie eroică, în cheie tragică. Iov are curajul uluitor, smintit de a nu rămîne cu tragedia sa nemeritată înăuntrul concepţiei comune despre ordinea lumii. Îşi lansează vertical apelurile către dreptatea lui Dumnezeu. Vrea să obţină – chiar cu preţul vieţii lui care nu mai are nici un preţ – o dezbatere cu interlocutorul transcendent. Îl cheamă pe Dumnezeu la judecata cazului său particular. Prelungind sugestiile lui Petru Creţia, aş spune că Iov este un personaj teribil (deinós), aşa cum e caracterizat omul în Antigona lui Sofocle. Iar omul care asumă o atitudine „perpendiculară“ pe legile comun acceptate ale societăţii şi ale cosmosului, „transgresivă“ în raport cu ele, omul capabil să provoace divinul la înfruntare e prin excelenţă eroul. Iov e un deinós, poate fi privit ca un erou de tip grec.
În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, el se manifestă în faţa lui Iov – e de părere Petru Creţia – sub aspectul de atotputernicie, de forţă. Îl striveşte de-a lungul poemului, sub nedreptate şi mizerie. În final, „intrigat“ de rezistenţa ofensivă a eroului, Dumnezeu i se arată în deplinătatea atotputerii sale creatoare, dar şi „discreţionare“. Auzind tunetul acestei transcendenţe suverane, Iov îşi dă seama că Dumnezeu nu poate fi un interlocutor, că „nu poate avea ceva de dezbătut cu El“. Şi se retrage în supunere şi tăcere. Aşadar, tema dreptăţii divine faţă de fiinţa umană în particularul ei ar fi compromisă, pierdută. În acest înţeles, Iov este un erou tragic. Iată interpretarea lui Petru Creţia, al cărei centru hermeneutic e fiinţa umană menţinută în individualul ei.
Totuşi, poemul spune şi altceva. Se vorbeşte mult despre „judecată“ nu numai în înţeles juridic, ci şi în înţeles de cugetare, de dezbatere asupra sensurilor mari ale realului: condiţia omului, raportul lui cu divinul, expresivitatea cosmosului ca act al transcendenţei – aceasta e substanţa dialogurilor şi a unor extraordinare imagini poetice. Despre ele vorbeşte o înţelepciune comună, întrucîtva mărginită şi repetitivă – cea a prietenilor lui Iov. Tot pentru ele strigă zbuciumul lui Iov, care constată, în carnea sa, că înţelepciunea comună are limite, fundături, că ea poate deveni insuficientă, iluzorie, poate pricinui aporia şi poate gira nedreptatea. Pentru aceste sensuri cheamă Iov din răsputeri lămurirea lui Dumnezeu.
Or, asemenea dezbateri fac şi substanţa vieţii filozofice din Grecia antică. Ştim de la Pierre Hadot ce însemna filozofia la începuturile ei: cercetare în dialog, căutare prin dezbatere colegială a înţelepciunii. Dar nu căutare strict speculativă, ci mod de viaţă în vederea unei cunoaşteri transformare, care să elibereze fiinţa de ignoranţă, de frică, de robia necesităţii. E o viaţă prin care fiinţa aspiră la raport cu divinul, care de la el aşteaptă asistenţă pentru transformarea prin cunoaştere. Socrate, în Theaitetos, 151d: „Încearcă să spui, Theaitetos, ce poate fi cunoaşterea! Şi să nu zici că nu eşti în stare, pentru că, dacă Divinitatea va voi şi te va îmbărbăta, vei fi în stare.“ Viaţa filozofică avea aceleaşi teme precum poemul lui Iov: tema dreptăţii, a suferinţei, a suferinţei nedrepte a celui drept, tema perisabilităţii umane, a adevărului, transcendent şi totuşi participabil. Sigur că între lumea greacă şi cea iudaică există diferenţe de doctrină, de concepţii asupra omului şi a divinului. Dar în Iov, ca şi în cercurile filozofice, se pun aceleaşi întrebări, cu aceeaşi intensitate a vieţii şi a gîndului. Şi în Iov, şi în cercurile filozofice, dialogul între prieteni dă demersul cercetării.
Ce sens spiritual are suferinţa în lumea greacă? Ce sens primeşte suferinţa în poemul lui Iov? Primeşte ea vreun sens? Eschil, în Agamemnon, pune corul să îl cinstească în aceste cuvinte pe Zeus: „El a deschis oamenilor căile chibzuinţei, dîndu-le drept lege: a suferi spre a înţelege.“ Pathein – mathein: iată ce se poate face cu suferinţa, astfel încît ea să devină nu schimonositoare, ci fertilă spiritual. În Iov (36, 15) se spune la fel: „celui nenorocit... prin suferinţă, Dumnezeu îi dă învăţătură.“ Suferinţa, nenorocirea îl izbesc pe om de limitele condiţiei sale. Dar tîrîndu-l pînă la aceste limite, îi deschid în faţă teritoriul de dincolo de limitele sale. Astfel, omul poate simţi direct „pe pielea lui“ aerul universalului. Poate auzi cu urechile lui vuietul transcendenţei. Poate avea experienţa lor. Căci a suferi – pathein – nu înseamnă numai pătimire în sens de chin. Înseamnă şi „întipărire“: a suporta în fiinţa ta amprenta unui sens de dincolo de mărginirile fiinţei tale, a avea experienţa lui directă, modelatoare. Ysabel de Andia – cercetătoare a gîndirii lui Dionisie Areopagitul – citează un pasaj în care Dionisie vorbeşte despre părintele lui, spiritul (Despre numele divine, 2, 9): „Nu numai că el cunoştea lucrurile divine, ci le pătimea.“ Era amprentat de ele, modelat de ele, avea experienţa lor intimă.
Petru Creţia spune că ce i s-a întîmplat lui Iov – trecerea abruptă, într-o clipă, de la măreţie la mizerie – se numeşte, în greacă, katastrophé. Dar Iov izbuteşte să transforme katastrophé într-un kairós, într-un enorm prilej. Prietenii săi îi vorbiseră, cu o ştiinţă primită din vechime, despre Dumnezeu. Iov, însă, a izbutit să vorbească cu Dumnezeu. A izbutit să facă audibilă tăcerea lui misterioasă şi să-i declanşeze glasul infinit, plin de sensuri. A aflat, astfel, că există ceva mai preţios decît dreptatea lui Dumnezeu – şi anume: intimitatea cu El. A aflat că suferinţa proprie nu poate primi sens la nivelul particularului. Că primeşte un torent de sensuri prin articularea fiinţei lui particulare cu universalul lui Dumnezeu. Nu diferit gîndeau şi filozofii greci. Pentru ei, dialogul însemna depăşire a eului în universalul logosului care îi reunea.
În spaţiu creştin, Epistola către Evrei (5, 8-9) are curajul să aplice tema pathein – mathein chiar lui Iisus. „Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit. Şi, desăvîrşindu-se, s-a făcut tuturor celor ce-l ascultă pricină de mîntuire.“ Fiul divin ia asupra sa tema umană a suferinţei, spre a înţelege şi a o conduce la treapta ei ultimă, „desăvîrşită“: îmbrăţişarea particularului uman de către vitalitatea universalului lui Dumnezeu. E tema însăşi a Paştelui. O temă expresivă şi pentru credinţă, şi pentru cultură, căreia amîndouă îi dau roată.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi dr. în filozofie. Printre cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie (Polirom, 2011).