Învierea şi viaţa
Sărbătoarea Paștilor îmi dă ocazia să revin la tematica creștinismului timpuriu, pe care am părăsit-o circumstanțial în ultimele articole. De aceea am s-o reiau frontal, cu întrebarea: Ce este creștinismul? Despre ce este vorba, de fapt? Istoricii religiilor, dar și mulți dintre scriitorii bisericești, de altfel, au încercat să descrie morfologic creștinismul, fie ca o continuare anunțată a iudaismului antic, tema Noului Israel, fie dimpotrivă, ca o derivă sau o schismă din iudaismul clasic. Ceea ce contează în această lectură este continuitatea culturală, transmisiunea textelor, pe scurt tradiția, contextul istoric. Creștinismul ar face parte din marea familie a civilizațiilor semite, din ramura iudaică. Evangheliile permit și o lectură istorică de tipul acesta, prin faptul că Matei și Luca prezintă o genealogie a lui Iisus din Nazaret, care-l introduce în descendența lui David – așa cum este apelat de diferiți interlocutori sau chiar aclamat de mulțimi –, dar îl și urcă pînă la Adam pe linia semitică ce trece prin Urul Chaldeii și Babilon, dincolo deci de iudaismul istoric. Cînd Iisus însă face El însuși afirmații care trimit în această direcție de interpretare, precum „nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc“ (Matei 5, 17) sau „nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24), pare mai degrabă o litotă, adică altceva urmărește să spună decît pare a afirma. Ucenicilor le atrage atenția asupra felului în care trebuie citită Legea și ascultați profeții, iar pe femeia cananeancă o pune la încercare pentru a scoate în evidență pentru Apostoli, adică pentru cei din casa lui Israel, ce înseamnă puterea credinței. În majoritatea dialogurilor cu conținut cultural-istoric, Iisus din Nazaret încearcă tocmai să se elibereze de rolul spre care este împins, atît de către farisei și cărturari, cît și de către ucenici, acela de eliberator terestru al casei lui Israel, de renovator al unei măreții istorice sau inspirator al unei utopii politice: regatul păcii și al dreptății. Nu numai că Iisus plătește impozitul către cuceritorii romani, dar îi tratează cu magnanimitate și considerație (vindecarea slugii sutașului), nu numai că refuză orice întreprindere în forță („Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?“, Luca 9, 54-55), ci și ironizează ideea de intrare triumfală călărind pe cel mai umil animal, mînzul asinei, spre Ierusalimul în care anunțase că va fi răstignit de către ai săi. Ce vrea, de fapt, Iisus din Nazaret de la contemporanii săi?
Este sau nu Iisus Mesia? Răspunsul lui Iisus este condiționat. Da, este, dar a fi Mesia nu este ceea ce-și închipuie fariseii și cărturarii că ar trebui să fie. Astfel, El începe practic prin a desființa lectura politică a mesianismului. Dar atunci ce vrea Iisus de la contemporanii săi? Mesajul este de căutat în cu totul altă direcție decît ceea ce s-ar numi întemeierea unei religii. De unde clasica interpretare a lui Ernest Renan, conform căruia creștinismul ar fi creația lui Paul din Tars. Și totuși?
Este posibilă o lectură literală a fragmentelor care par ermetice prin alegorism, a îndemnurilor care par de neurmat prin caracterul lor contrainstinctiv – preluate de creștinism ca un ideal pios, dar nerealizabil – și a minunilor care anulează legile naturii?
Întrebarea apare chiar în Evanghelii, în dialogul lui Iisus cu surorile lui Lazăr. Cînd Marta acceptă ideea învierii ca un cadru mitologic general, în care învierea nu privește chiar viața aceasta, ea se înscrie într-o perspectivă religioasă propriu-zisă. Universul spiritual acompaniază, dar de la distanță, universul social și îi reglează funcționarea. Iisus contrazice această viziune afirmînd permeabilitatea dintre cele două universuri: „Eu sînt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?“ (Ioan 11, 25-26). În învierea lui Lazăr miza, subliniată prin amînarea cu două zile a deplasării către Betania, este tocmai arătarea reversibilității proceselor materiale determinate de timp, fie că ne închipuim o reconstituire a materiei, fie că admitem o întoarcere în timp. Moartea este o ieșire din scenă, dar intrarea în culise nu anulează scena. „Eu sînt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla“ (Ioan 10, 9). Imaginea morții ca trecerea printr-o ușă spre o pajiște este amplu exploatată de C.S. Lewis în volumul Ultima bătălie, din Cronicile din Narnia, și în Marea despărțire (dintre iad și rai).
Caracterul organic al celor două moduri de existență este exprimat și prin alegoria viței: „Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cel ce rămîne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă“ (Ioan 15, 5) sau a pîinii: „Eu sînt pîinea cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6, 51).
Nici ucenicii nu iau în serios această perspectivă „cuantică“ asupra ființării, adică înțelegerea ființei este atît de diferită față de paradigma religioasă încît nu trece inhibiția psihologică: Apostolul Petru începe să meargă pe apă și se scufundă, deși tocmai constatase că „funcționează“. Astfel, universul „lumii acesteia“ nu este închis din neștiință, ci se închide prin necredință. Dimpotrivă, știința lumii acesteia, pe care o posedă cărturarii, este o piedică, ea trebuie ștearsă printr-un procedeu atît de radical încît echivalează cu nașterea din nou care îi este propusă de Iisus lui Nicodim.
Pe măsură ce se dezvăluie tensiunea între concepția timpului, care prin curgere anulează și șterge tot, ascunzînd orice prin ireversibilitatea lui, și perspectiva ca acesta nu numai să-și oprească curgerea, ci mai ales, prin reversibilitate, să readucă conștiința în chiar momentul faptei reprobabile sau al alegerii greșite, dușmănia față de Iisus devine ireductibilă. În Evanghelia după Ioan, „evenimentul“ care produce decizia eliminării lui Iisus este însăși învierea lui Lazăr.
Învierea este semnul trecerii pragului ontologic de la înțelegerea socio-religioasă a ființei la cea atemporală, dar nu neapărat imaterială. Este un salt de înțelegere „cuantic“. Refuzul lui Iisus de a se da jos de pe cruce, cum îi cer fariseii, are aceeași semnificație ca amînarea deplasării către Betania unde zăcea Lazăr pe moarte, de a ieși din logica temporală a unei relații de putere. Moartea nu amenință ființa, iar învierea este viața fără bariere între sus și jos. De aceea, tocmai credința în literalismul misticii salvează sensul textului evanghelic.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.