Învierea de Crăciun
Cultura globală, căreia îi cădem pradă din ce în ce mai mult, ne face să percepem sărbătorile Nașterii și Învierii Mîntuitorului în registre diferite, dacă nu chiar antagonice. O judecată superficială citește în spiritul celor două sărbători o distincție semnificativă între Occident, care a valorificat mai mult Crăciunul, sărbătoare benignă, veselă și terestră, și Orient, care a exacerbat angoasanta trecere prin moarte a Paștilor. De aceea mulți au fost surprinși să audă imnul Învierii cîntat în postul Crăciunului, la înmormîntarea Regelui Mihai, punînd un semn de exclamație asupra momentului: nașterea mesianică și moartea regală erau reunite prin înviere.
Într-o lectură anagogică, nașterea trimite la moarte și înviere. Trecerea dintr-un univers în altul, acompaniată de suferința celui care trece, dar și a universului care asigură trecerea, presupune sfîrșit într-un univers și început în celălalt. Pîntecul matern din care se naște pruncul este simbol al universului spațio-temporal, eliberînd ființa de limitarea impusă de modul specific de ființare al universului din care pleacă. Acest simbolism se regăsește sub diferite forme în mai toate tradițiile mitologice. Mișcarea este strict ascensională din punctul de vedere al omului, adică el crește din universuri strîmte cu un nivel de conștientizare al ființei inferior spre universuri tot mai vaste în care ființarea se potențează.
Creștinismul înregistrează, prin sărbătoarea Crăciunului, dubla mișcare a divinității creatoare: cea descendentă (katabasis), prin întrupare, spre îngustimea extremă a ființei degradate din cauza exercițiului eronat al libertății, pentru a reface apoi pe cea ascendentă (anabasis), prin Înviere, redeschizînd omului căi de acces spre universul superior. Această înțelegere este înscrisă în metafora bobului de grîu (Ioan, 12, 24: „dacă bobul moare, aduce roadă multă“ și I Corinteni 15, 36-38: „nu capătă viață, dacă nu moare“), care doar prin moarte produce viață. Bobul de grîu semnifică trecerea dintr-o stare în altă, fie că se referă la Hristos pus în mormînt ca să se regăsească ca ferment de înviere în întreaga omenire, fie că se referă la omul în creșterea sa spirituală, care trece prin moarte spre viața veșnică. Evanghelia după Luca citează profeția dreptului Simeon care evocă suferința Fecioarei Maria – „și chiar prin sufletul tău va trece sabie“ – pentru jertfa hristică, semn al participării întregii umanități la suferința katabasis-ului prin asumarea consecințelor păcatului.
Însă în anul de grație 2017, restaurarea umanului pe care o evocă întruparea Mîntuitorului s-a regăsit nu numai la nivelul individual, ci, pentru români, și la cel colectiv. Așezarea regelui în solul patriei sale se asemuiește cu bobul de grîu așezat în pămînt. Trupul fizic al suveranului s-a reunit astfel cu trupul mistic al națiunii pentru a iniția procesul renașterii morale. Fenomenul social notat de mulți observatori și pe care un ziarist inspirat l-a denumit „Miracolul tristeții“ indică încolțirea unei noi conștiințe comunitare, care poate duce la o refondare, atît de necesară, a corpului național.
Prin via emoție exprimată de zecile de mii de oameni care au asistat la diferite momente ale înmormîntării regale, prin implicarea atîtor instituții ale statului în organizarea funeraliilor, prin prezența caselor regale ale Europrei, România a trăit într-un vis, care ne-a arătat ce ar fi putut fi în alt scenariu politic.
Cele două narațiuni, a morții regale și a nașterii mesianice, exprimă un paralelism structural atît de puternic încît asocierea explodează semantic. Aici un rege, care este împiedicat de monstruozitatea politică a totalitarismului să domnească, își afirmă monarhia în plan spiritual și intră apoteotic, peste 70 de ani, pe sub Arcul de Triumf, în sala tronului din palatul regal, în catedrala patriarhală în care și-a început domnia, prin inima capitalei care-l aclamă pînă la necropola regală de la Curtea de Argeș. Lipsit de exercițiul puterii politice, este mai măreț prin stăpînirea pe care o capătă asupra inimilor și imaginației poporului său. Dincolo, la Betleem, aclamat profetic ca rege universal, un prunc neajutorat, născut simbolic în marginea așezării umane, în compania animalelor, se confruntă cu o revărsare delirantă a violenței politice. Este frica tiranului că puterea spirituală o poate depăși pe cea mundană.
Nici atunci, nici acum, miza monarhiei nu este dominația prin constrîngere asupra oamenilor, ci dimpotrivă, eliberarea lor din subjugarea iluziei că universul în care se află este singurul care există. Această iluzie desemnează, în cazul României, resemnarea într-un regim pseudo-democratic, în cazul umanității vorbim de iluzia închiderii într-un univers materialist. În acest sens, Mihai I a fost un rege hristomimet (imitator al lui Hristos).
Crăciunul pătat de sînge în urmă cu trei decenii avea nevoie de o răscumpărare. Sacrificarea ritualică a unui tiran, dublată de jertfa absurdă și cinică a celor care au fost prinși în jocul pseudo-revoluției, închisese România într-o falsă renaștere, osîndită să se reîntoarcă ciclic în haos și distrugere. Mai tenace ca eternele reîntoarceri ale mitologiei arhaice, comemorarea lui decembrie 1989 aprinde o speranță, circumscrisă ritualic și temporal, pentru a o stinge mai sigur în hățișul birocratic și legalist regizat de „mai-marii poporului“. Speranța aceasta se transformă în suferință sisifică, în disperarea unui univers închis care nu livrează niciodată promisiunile formulate. „De Crăciun ne-am luat rația de libertate“, proclama cinic un graffiti din zilele lui decembrie 1989. Triumful emoțional și moral al Regelui Mihai, culminînd cu punerea în mormînt în chiar ziua în care începea revolta populară de la Timișoara, propune națiunii ieșirea din acest univers. Mormîntul regelui triumfător devine locul în jurul căruia se reconstruiește o idee națională. Poate era nevoie de acest katabasis pentru a reiniția mișcarea ascensională a unei comunități politice. În acest fel, simbolismul grotei pastorale, în care se petrece nașterea mesianică, se asociază mormîntului, pentru a deschide universul spre o nouă aventură. Crăciunul participă astfel la Înviere.
Un copil, care a asistat la ceremonia de înmormîntare a Regelui Mihai, a comentat-o astfel, la îndemnul unui reporter: „Oamenii spun că regele a plecat pe ultimul drum, dar eu cred că a luat-o pe alt drum.“ Profeție involuntară? Dar dacă acest alt drum este tocmai ceea ce depășește trista iterație finală și deschide națiunii un parcurs redemptiv?
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
Foto: E. Enea