Întrupare și despuiere

Teoretic, bătrîna contradicție (sau tensiune) dintre avere și ființare n-ar trebui să ne dea bătăi de cap: una e să pari, alta e să fii ceva. Una e să posezi, alta e să utilizezi creativ o materie docilă, care devine subalternă. Simpla bogăție – ca acumulare  de bunuri – își ratează bunătatea de îndată ce te subjugă, are pretenția de a te reprezenta fără rest și te împiedică să fii liber. Deși par accesibile, aceste banalități sapiențiale rămîn opace în ochii majorității. Oamenii adună, colecționează, se identifică fetișist cu diverse simboluri de statut, caută frenetic consumul ostentativ. Și o fac înarmîndu-se cu argumente (s-ar spune) legitime. Bunurile materiale sînt adesea rezistente în timp. Ele par să capitalizeze durata și să-și prezerve ori să-și sporească valoarea. Ne compun decorul cotidian, stilul de viață, intimitatea personală, deci se apropie constant de ceea ce sîntem, amintindu-ne că încă ființăm. Întrucît pot fi vîndute, cele materiale cumulează resurse de supraviețuire, adică ne temperează angoasa generată de presentimentul periodicelor „vremuri grele”. Adesea, un bun prestigios, etalat social, ne lasă impresia că putem comunica un mesaj favorabil nouă prin semnele produse de alții (mărci legendare sau fiabile). Averea terestră nu ne însoțește în mormînt, însă poate fi transmisă, asemenea patrimoniului genetic, proiectat în urmașii noștri biologici. Dacă ai ce lăsa după tine, speri că și tu vei fi pomenit odată cu lucrurile pe care le-ai transmis. Posesiunea materială e așadar și un surogat al creativității, la îndemîna celor care s-au limitat la procreație.

Cele amintite aici explică fascinația și disprețul pe care le inspiră modelul întruchipat de fondatorul creștinismului. Ca Dumnezeu întrupat, Hristos – așa cum îl cunoaștem din Evanghelii și din mărturiile apostolice neo-testamentare – e un paradox întrupat. El s-a golit de slava divină (așadar de manifestarea puterii nesfîrșite), dar învață cu o siguranță de stăpîn absolut. Pe de altă parte, personajul său „comunitar” se dovedește inclasabil: tradiția ne spune că va fi deprins tîmplăria (meseria dreptului Iosif), dar nu o va fi practicat decît înainte de misiunea Sa publică, începută la 30 de ani, pentru numai alți trei. Ca taumaturg, Iisus Hristos e copleșitor și totodată firesc, discret, furtiv, evanescent. El predică poruncitor, voința Sa modifică ordinea lucrurilor și așteptările fataliste, însă rămîne un marginal – nici fariseu, nici cărturar, nici rabin, nici arhiereu – deși concentrează simultan toate abilitățile elitelor iudaice. Tehnic, Învățătorul este un om fără domiciliu fix, fără avere, fără funcții și lipsit de ocupație „profesională”. Străinul absolut. Călătorul al cărui chip nu poate fi recunoscut. I se duce vestea, dar soldații romani (veritabile trupe de ocupație) au nevoie de trădarea lui Iuda pentru a-l identifica. Poate hrăni miraculos mulțimile, însă își trimite ucenicii să cumpere ceva merinde de la vreun han sătesc. A-l urma înseamnă a renunța la tot ce posezi și a suporta o metamorfoză, prin pocăință, smerenie, credință absolută și nepăsare față de limita inevitabilă a  vieții terestre.

Disprețul ilustrează reversul fascinației christice și el e retrăit în fiecare generație, după chipul întristat al tînărului bogat, care păzise poruncile (adică Legea iudaică), fără să fie totuși dispus la o totală despuiere de averile sale. În ordinea creștină ideală, cu cît ai mai multe, cu atît îți riști mîntuirea, pentru că te așezi sub zodia lui prea tîrziu. Numai ordinele monahale, un anume puritanism protestant și minimalismul contemporan se apropie programatic de viața ca asceză post-materialistă, numai că performanța concretă a celor care practică imitatio Christi e privită de simțul comun ca angelism imposibil sau patologie, eventual admirabilă. Îi invidiem pe cei care au, dar îi invidiem și mai drastic pe cei ce reușesc să scape din capcana opulenței maniacale. Ei capătă în ochii noștri nu doar prestigiul unei forțe aproape supra-umane, ci și prețul dovezii că viața creștină autentică nu e un „ideal” intangibil ori o predică goală.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.