Între tăcere și muzică
Între 5 și 26 octombrie, Accademia di Romania, cu sprijinul Institutului Cultural Român, prezintă publicului italian o splendidă expoziție dedicată pictorului Alexandru Țipoia (1914-1993), unul dintre ultimii maeștri care au beneficiat de stagiul roman înainte de instaurarea comunismului. Este, fără îndoială, o reparație morală pe care opera acestuia, făurită cu tenacitate și discreție, o merită din plin. Astăzi, grație devotamentului exemplar al fiului său, pictorul George Tzipoia, curator al retrospectivei de la Roma, Alexandru Țipoia a fost redescoperit în toată polivalența geniului său: expoziții, cataloage, studii semnate de Amelia Pavel, Ioana Vlasiu și Pavel Șușară readuc în atenție una dintre operele majore ale artei românești din a doua parte a secolului al XX-lea.
Putem avea astfel o perspectivă cuprinzătoare asupra întregului parcurs artistic, de la primele participări la expoziții colective, semnalate elogios în epocă, pînă la cele din urmă lucrări: o succesiune de neîncetate căutări, o varietate de stiluri ce reflectă, în condițiile acelor vremuri, însăși devenirea artei europene. De la Cézanne la Utrillo și Giorgio de Chirico, de la Braque și Picasso la Paul Klee, de la arta cicladică la cea tradițională românească, opera lui Țipoia dezvoltă un vast dialog cu resorturile intime ale marilor creații, respirînd aerul unei renașteri „la infinit, cu fiecare nouă lucrare“, după cum însuși autorul mărturisea într-o notație fulgurantă.
Ceea ce se impune la o privire atentă asupra întregii opere este tocmai legătura cu arta italiană, un anume caracter mediteraneean vibrînd, dincolo de limbajele formale, pînă la vîrsta deplinei maturități. Expoziția de la Accademia di Romania cuprinde mai ales lucrările din perioada „romană“ care, pe de o parte, modulează teme deja prezente în creația tînărului Țipoia, iar, de pe alta, marchează întîlnirea decisivă cu pictura metafizică. Roma și Assisi, cu încărcătura lor culturală și spirituală, oferă prilejul unei dinamici a căutării expresive și totodată al unei afirmări sigure de sine prin constanța cromatică și, mai cu seamă, prin preferința pentru volum și formă.
De la bun început, criticii au remarcat calitatea graficianului și a desenatorului, precum și propensiunea spre o „geometrie poetică“ (Paul Comarnescu, 1943). Sobrietatea peisajelor este reflexul unei priviri meditative care urmărește o viziune interioară și conduce spre esențial. Această reducere la esențial avea să străbată toate metamorfozele artistice ale lui Alexandru Țipoia, aidoma unui demers brâncușian, vizibil mai cu seamă în ciclurile care au ca leitmotive cariatidele și instrumentele muzicale. Însă gravitatea construcției și sobrietatea cromatică nu inspiră deloc răceală, ci lasă să se simtă, ca în arhitectura unei cochilii, ecoul unei intense trăiri și al unei sensibilități elegiace.
Arta lui Alexandru Țipoia este traversată de pasiunea de a contempla esențele, de a vedea realul transfigurîndu-l sau adîncindu-l în cheie simbolică, de a-i surprinde vibrația interioară. Această dimensiune contemplativă, care însoțește o privire deopotrivă intensă și generoasă asupra lumii, este mărturisită de însuși pictorul pentru care „arta este un exercițiu și un limbaj al tăcerii“. Iar tăcerea nu este altceva decît locul revelării și al contemplației, originea însăși a muzicii creației, a ordinii și sensurilor sale. Poate de aceea Alexandru Țipoia, convins de rostul tăcerii, își propunea să redea în opera sa „armonia muzicii“, tinzînd spre o sinestezie totală, în care „imaginea să devină ea însăși muzică pură“. Este aici, în acest efort mereu reluat, renăscut, nutrit de năzuință metafizică, o meditație asupra sensurilor creației, a rațiunilor sale interne, a structurilor de adîncime. De-a lungul operei sale, explorînd potențialitățile diferitelor limbaje, Alexandru Țipoia a aplicat constant o „tehnică spirituală“: s-a retras ascetic din zarva lumii pentru a asculta răbdător tăcerea din care izvorăște splendoarea vizibilului.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).