Între cenzura (tardivă) și educația critică pentru valorile libertății
Recent, USR a schițat un proiect de lege care susține că filmele din perioada comunistă trebuie difuzate cu mențiunea „C” (pentru a sublinia că au fost produse sub presiunea cenzurii). Proiectul de lege a fost respins de Consiliul Legislativ, însă a primit avizul CNA, cu titlu de „recomandare”. Deși nu va dobîndi putere legală, propunerea a iscat o controversă ciudată: presa paleo-socialistă s-a grăbit să acuze partidul inițiator că promovează mișcarea „Cancel culture”, care bîntuie România ca o fantomă a „decadenței” occidentale. Vedem cum, în ultimele trei decenii, derivatele politico-mediatice ale PCR au virat spre o poziție „conservatoare”. Ele resping neo-marxismul cultural „woke” în numele patrimoniului bătrînesc, marxist-leninist, cu tot cu accentele lui locale, național-ceaușiste. Ambele tabere au, într-un fel, dreptate: autorii azi decrepiți ai „realizărilor” de odinioară apără, printre lacrimile unor amintiri idealizate, tot ce au zămislit în tinerețea lor. Cei de acum visează o revoluție proaspătă, care să nu fie „întinată” de eșecul patent al comunismului real. Primii au uitat că Marx & Engels erau „apuseni” și preconizau revoluția proletară în cea mai dezvoltată economie capitalistă – Marea Britanie, nu în cea mai înapoiată – Rusia. Ceilalți vor să se alinieze la ultima modă ideologică occidentală și să scape de „sechelele” unui comunism românesc naționalist (logodit între timp cu un anume pietism pravoslavnic). Grea dispută domestică în familia socialismului utopic, unde vechii oameni noi se luptă la baionetă cu noii oameni noi!
Lăsînd ironia la o parte, se cuvine să recunosc că proiectul de lege, chiar adoptat, și-ar fi ratat scopul în principiu generos: acela de a face educație democratic-liberală pe seama publicului juvenil, care n-a trăit ororile dictaturii bolșevice. În primul rînd pentru că mențiunea „C” de pe generic ar fi atras precum fructul oprit, așa cum atrag acum filmele marcate cu +18. În al doilea rînd, pentru că actul cenzurii (mai ales în domeniul cinematografic, destinat maselor) s-a exercitat și în democrațiile liberale din Vest, cel puțin pînă prin anii ʼ70 ai veacului trecut. Nu era o cenzură neapărat ideologică (deși Războiul Rece a produs tone de propagandă triumfalistă, nu doar în lagărul socialist, ci și în „lumea liberă”), cît una pretins morală, menită să ferească tineretul de influențe nefaste sau prematur „adulte”. În al treilea rînd, ideea vine prea tîrziu: de trei decenii, mereu prezentă pe „micile ecrane”, filmografia comunistă – cu tot cu mistificările, maniheismul și obtuzitatea ei infantilizantă – a făcut deja ravagii mentale, alimentînd paseismul unui larg segment al populației.
Putem spune că singura victorie durabilă a fostului regim din România a fost una de natură propagandistică, mult mai greu de evacuat decît ruinele industriale ale anilor ʼ80. Deși istoria reală – nuanțată, complexă, paradoxală și surprinzătoare – este infinit mai stimulantă decît bricolajul determinist al discursului oficial din Epoca de Aur (precedat de cel antonescian, carlist & legionar), găsim încă mai mulți oameni dispuși să valideze această mitologie justificativă, decît receptori critici, gata să accepte adevăruri „heterodoxe”, mai puțin confortabile. Ajunge să vezi cu cîtă ostilitate sînt încă priviți intelectualii publici dornici să relativizeze (prin contextualizare est-europeană) vulgata național-ceaușistă, pentru a te convinge că, deși comunismul ca sistem politic a murit, duhul său otrăvit deformează în continuare imaginarul colectiv.
În alte țări din blocul ex-sovietic s-a consumat o lustrație. Și noi avem o lege care interzice formal propaganda pentru totalitarism, numai că – neexistînd lustrație, ci doar o ipocrită negociere cu jumătăți de măsură – a difuza necontenit, bunăoară, butaforiile unui Sergiu Nicolaescu (sau a relua, pe șest, „concertele” Cenaclului „Flacăra“) nu intră, se pare, sub incidența ei. Așa stînd lucrurile, n-ar trebui să ne mire faptul că întrebarea lui Lucian Boia – „De ce este România altfel?” – primește la nesfîrșit răspunsuri tautologice...
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.