Intimităţi violate

A doua "ediţie" a paradei gay s-a derulat după tipic. Cerere cuvenită la Primărie, care emite autorizaţia şi solicită poliţiei o supraveghere demnă de un summit NATO. Patriarhia stabileşte o conferinţă de presă unde Vicarul comunicator e flancat de ONG-uri creştine (avem şi noi societatea "noastră" civilă). Presa amplifică ştirea, întărîtată ca de obicei la mirosul "sîngelui": e loc de trozneală! În sfîrşit, evenimentul se consumă, pe un ton de jalnică parodie, pentru că numai aşa putem face noi lucrurile. N-am numărat demonstranţii. Am văzut doar un cortegiu policrom de "cocote masculine" (?), huiduit de contramanifestaţia unor "fundamentalişti". E curios. Toată lumea şi-a intrat în rol, dar efectul dandanalei a fost perfect ridicol. Nu vă ascund că sînt de partea Bisericii. Cred că homosexualitatea e un păcat. Ca orice păcat, ea întruchipează o carenţă maladivă, o slăbiciune care deturnează insul de la menirea lui (supra)naturală. Pe de altă parte, ca intelectual creştin moderat, pledez pentru terapie şi îngăduinţă legală. Nu se face să închizi oameni pentru orientarea lor sexuală. Din nefericire, poziţia mea principială e greu de susţinut pe teren. Biserica se grăbeşte să condamne homosexualitatea şi ne aminteşte că Dumnezeu "nu doreşte moartea păcătosului", dar nu am auzit să fi deschis o linie pastorală de dialog cu împricinaţii. Sortiţi abandonului fariseic, ei au de ce să se simtă neglijaţi şi cad atunci în mîna unor ideologi gay care-şi îngraşă asociaţiile prin victimizarea sistematică a "membrilor". Nu înţeleg însă altceva. În ultimii ani, Codul Penal a scăpat de articolul care pedepsea afişarea publică a opţiunii homosexuale. Dacă homosexualii vor mai multe drepturi - cum ar fi recunoaşterea căsătoriei sau posibilitatea de a înfia copii - de ce nu recurg la metode democratic instituţionale? Ar trebui să iniţieze, cu ajutorul partidelor stîngiste, un proiect de modificare a Codului Civil care să le reflecte doleanţele. Ce rost are să se urce prin tramavaie, ostentîndu-şi presupusa condiţie de "marginali declasaţi"? De ce să patrulezi prin centrul Capitalei în stilul cortegiilor de "nebuni" din vremea epidemiilor de ciumă? Cu asemenea tactici stridente, şansele lor de a fi toleraţi de majoritate scad. În plus, heterosexualii se pot simţi agresaţi, aşa cum m-am simţit eu cînd copiii mei au încasat reportajul despre manifestaţia lor asortată cu huiduieli, schimburi aeriene de obiecte contondente şi forţe de ordine superechipate. Fiica mea tocmai citeşte Portretul lui Dorian Gray. I-am rezumat viaţa lui Oscar Wilde, pe care-l respectă ca autor, deşi a înţeles, poate prea vag, dată fiind vîrsta, sursa social-burgheză a tribulaţiilor sale penitenciare. Acum, homosexualii români i-au scăzut în ochi. Prin Wilde, ea era pe punctul de a înţelege că există o minoritate sexuală cînd acceptată, cînd penalizată, care a fost în genere populată cu oameni rafinaţi, sofisticaţi, foarte sensibili şi, cel mai adesea, nefericiţi. După ce Realitatea TV i-a opus o cu totul altă imagistică, m-am trezit cu o reacţie ostilă, tipică pentru o preadolescentă rănită în propria sensibilitate. Fireşte că am purtat o nouă discuţie despre homosexualitate. I-am citat teoria determinării genetice, i-am spus ce învaţă creştinismul, am amintit SIDA, i-am semnalat faptul că, în anumite ţări europene - cu precădere protestante - s-au legiferat drepturi deocamdată respinse în societăţile mai conservatoare. OK. Însă stilistica pretins "demonică" a paradei gay i-a lăsat un gust amar, o contrarietate durabilă şi o concluzie antipatică. Regia grotescă a defilării i-a dat dlui Becali ideea de a organiza, "pe banii lui", un referendum cu rezultat garantat: există o imensă majoritate de români "normali", care detestă, viril, "poponarii". Iată cum, din nemăsură şi proastă inspiraţie, încurajăm huliganismul kitsch şi transformăm societatea într-un stadion care fierbe de ură. Mi s-a părut civilizat să dedic acestor chestiuni măcar un articol, cu speranţa că regăsirea bunului-simţ e folositoare oricui, dincolo de cuprinsul propriei intimităţi.