Interludiu confesiv
Faptul de a fi recapitulează un trecut și proiectează un viitor. Sîntem așadar nu doar plonjați într-un spațiu – care devine tot mai intens virtual –, ci și într-un flux temporal tridimensional. O condiție mobilă, cu geometrie variabilă, aflată sub presiunea unor transformări continue, deci insesizabile ca „moment”, dar acumulate sincronic în interioritatea noastră mentală, psihologică și „culturală”. Resimțim această dialectică a vîrstelor simultan cu amintirea teritoriilor pe care le-am străbătut, animați de naiva pretenție a unei identități stabile. Cînd medităm, ne lăsăm pradă reveriilor și memoriei sau contemplăm cu anxioasă nădejde cele ce urmează, sîntem cutia de rezonanță a unor „categorii” prestabilite, inevitabile și nu mai puțin imprecise, care ni se dăruiesc mai mult intuitiv decît rațional.
Existența noastră obiectiv & subiectiv complicată, căci fugitivă și pîndită de aripa efemerului, se consola adesea cu ideea comună că trecem pe scena istoriei cu un anume stil. Știam că fiecare generație are pacea de a fi ea însăși, după care lasă locul alteia și alteia, pînă cînd consacră trăsăturile unei epoci distincte. Nu mai avem parcă acest privilegiu amar. Am trăit comunismul și toxica lui evanescență, apoi occidentalizarea politică și strategică a țării unde m-am născut, am trecut de la era televiziunii la cea a Internetului și telefonului inteligent, mă uit în hăul triumfal prefigurat al post-umanismului bio-tehnologic, am trăit pe viu pandemia de COVID-19 și acum războiul întors pe sol european, mă întreb dacă democrația e durabilă sau pasageră, dacă ororile secolului 20 au rămas cu adevărat în arhive și dacă luciferismul fără busolă transcendentă al modernității tîrzii ne mai poate dărui binele.
Nu doar limbajele și bucătăriile internaționale fuzionează... Dacă m-am născut în mitologia „Estului” – definit prin moștenirea bizantină, realitatea totalitarismului sovietic și policromia minoră a culturilor balcanice, pline de vitalitate și complexe provinciale –, mă trezesc acum într-un Occident care oscilează între victoria globală și extincția sarcastic programată. Odinioară, am crezut că „intelectualul” este succedaneul omului renascentist și văd acum că el nu mai reușește să funcționeze decît ca țap ispășitor al antielitismului democratic. Am mizat pe sensul ocult al spiritualității umane, a cărei diversitate se topește într-un enigmatic punct de convergență, pentru a mă regăsi într-un peisaj religios dominat de scleroză, fanatism, ipocrizie lucrativă și instrumentalizare ideologică. Seturile contrastive grație cărora izbuteam să-mi gospodăresc echilibrul lăuntric – adevăr/fals, sus/jos, persoană-comunitate, tradiție/creație, aici/dincolo etc. – s-au relativizat incontrolabil, sporind aproximațiile axiologice și confuzia înconjurătoare. Luxul de a porni la drum cu o hartă fiabilă a dispărut între timp. Lumea seamănă tot mai mult cu un labirint în care Minotaurul s-a plictisit de propriul rol.
Totul e decorticat meta-discursiv, aglomerînd pînă la sufocare accesul la limpezimea sensului onest, iar alegerea fundamentală vizează mai nou tragicul sau misticul, în forma lor dură, care se sustrage deopotrivă nuanțelor și negocierii. Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică. Am tot sperat că nihilismul e doar un „ism” printre altele, însă el a ros pînă la tramă aspirația de a ne semnifica trecerea în chip dramatic sau liturgic. Pentru mine, semnul crizei fără scăpare apare în nefericirea tuturor, fie ea camuflată, prezentată ca fatalitate, sau abordată ca material didactic al puzderiei de „terapii” la care sîntem orbește abonați. Nu văd de jur împrejur decît revoltă, frustrare, parcurs mecanic, pe fondul suprapunerii dintre diversele funcții sociale și parodia lor involuntară. Relecturile au căpătat un gust sălciu, iar tacticile de regăsire a tonului just eșuează în aceeași dictatură a citatului mort, așa încît pînă și arhaica față a suferinței e spînzurată între ghilimele. Îmi rămîne atunci să strig, precum părintele din Evanghelie al copilului stăpînit de un duh mut: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.