Infantilizarea societăţii moderne

4 mai 2006   DIN POLUL PLUS

A murit, la o vîrsta venerabilă, economistul american John Kenneth Galbraith, care descria, într-o carte publicată în 1958, Era opulenţei (The Affluent Society), felul cum în societatea de consum sînt manipulate prin publicitate dorinţele indivizilor. Era, la acea vreme, o carte întrucîtva profetică. Evoluţia de atunci încoace a societăţii occidentale a făcut ca această tendinţă să crească exponenţial. Trăim într-o lume a obiectelor care nu mai au o valoare strict utilitară sau afectivă, ci a unor obiecte cu o durată de viaţă programată dinainte, programate cu alte cuvinte să se strice, să se demodeze chiar înainte de ieşirea lor din uz, care vor fi înlocuite pentru a fi schimbate cu altele, pentru ca reproducerea la infinit a lor, a obiectelor, să nu ia sfîrşit. Desigur, prin faptul că în acest fel producătorii acestor obiecte au de lucru, acest fenomen e obiectiv şi inevitabil, dar nu cred că originea sa este pur economică, şi nu cred că poate fi explicat printr-o viziune marxistă asupra producţiei şi profitului, aşa cum încearcă să o facă astăzi curentele altermondialiste. Nu cred nici că "tehnostructura", concept-cheie al economistului american, ar putea impune consumul prin parazitarea publicitară a imaginarului consumatorilor; e aici o viziune maniheistă a consumatorului inocent corupt de birocraţia marilor companii, care e prea influenţată de ortodoxia marxistă (să ne amintim că Galbraith însuşi era ceea ce se cheamă în America un "liberal", adică un economist cu idei de stînga). Lucrurile sînt probabil mai nuanţate, şi cred că evoluţia imaginarului colectiv este, cel puţin într-o anumită măsură, responsabilă. Într-o lucrare la fel de celebră din 1968 (Stone-Age Economics), Marshall Sahlins demola mitul societăţii moderne occidentale ca prima societate a belşugului din istorie. El demonstra că societatea paleolitică era o societate a abundenţei, căci membrii ei nu-şi dădeau decît obiective economice proporţionale cu mijloacele lor tehnologice; ei au devenit "săraci" doar cînd au apărut nevoi noi pe care economia lor era incapabilă să le satisfacă. De fapt, ar trebui să folosim ghilimelele pentru a vorbi de o bună parte din aceste "nevoi". Desigur, ar fi simplist să negăm progresul tehnologic şi să reducem nevoile indivizilor la utilitar şi simbolic. Totuşi, felul cum a evoluat imaginarul obiectelor în ultimul deceniu mi se pare a ţine de o logică a infantilizării sociale, a transformării indivizilor în manipulatorii docili ai unor obiecte ieşite, din ce în ce mai mult, din imaginarul infantil. Lumea noastră seamănă din ce în ce mai mult unui uriaş Disneyland. Acum cîţiva ani, creatorul ceasurilor Swatch, obiecte ludice care semănau unor jucării, se purtau la mînă şi, în mod accesoriu, indicau ora, a avut o nouă idee genială: el a inventat conceptul Smart, o maşinuţă de un metru şi ceva lungime care seamăna mult cu acele maşinuţe în care ne dădeam cîndva la bîlci: colorată, plină de butoane şi manete rotunde, roşii şi portocalii, destinată circulaţiei urbane şi avînd marele avantaj de a putea fi garată oriunde în oraşele noastre unde lipsesc atît de mult locurile de parcare. Miza succesului nu era atît aspectul practic al maşinuţelor, cît partea lor ludică, aceea care le făcea să semene cu o jucărie. Aproape toate obiectele au, în lumea de azi, această calitate care le face să pară a fi fost imaginate pentru preşcolari: telefoanele care fotografiază, calculatoarele Apple care seamănă cu o bombonieră din plastic, şi unele şi altele înţesate de jocuri. Scaunele, fotoliile şi mesele din acelaşi plastic viu colorat care fac acum furori par imaginate pentru creşe şi grădiniţe. Aceste obiecte rotunde, moi, fără asperităţi, în culori dulci şi acidulate, roz bombon, verde praz, galben lămîie, sînt create pentru a face utilizatorilor lor viaţa cît mai uşoară, cît mai plăcută, cît mai lipsită de efort. Folosirea tehnologiei sofisticate a computerelor devine atît de simplă încît pare un joc. Nu degeaba copiii, sînt utilizatorii lor cei mai avertizaţi. Pînă şi acele obiecte care şi-au păstrat o aparenţă de seriozitate, aparatele electrocasnice şi automobilele, sînt înţesate de sisteme de securitate care fac manipularea lor cît mai uşoară, cît mai lipsită de pericole, cît mai asemănătoare unui joc plăcut într-un parc de distracţii în care fiecare zi e o zi de vacanţă. Şi totuşi, trăim într-o lume ca întotdeauna periculoasă, nesigură, în care dreptul la muncă şi la un trai decent au devenit aleatorii, o lume mai săracă, de fapt, decît cea în care au trăit bunicii noştri (nu vorbesc aici de ce am trăit noi şi părinţii noştri sub regimul comunist: aceasta este o altă problemă). Paradoxal, societatea abundenţei e populată de obiecte din ce în ce mai efemere şi din ce în ce mai frivole, belşugul pare a fi, pentru imaginarul omului modern, sinonim cu revenirea la vîrsta copilăriei. Or, dacă este aşa, noţiunea de responsabilitate individuală începe să-şi piardă, în această societate, orice sens. În societatea tradiţională, singurul loc al abundenţei era Paradisul: de la orfici încoace, el era un loc unde este mîncare şi băutură din belşug şi unde morţii petrec într-o veşnică sărbătoare. Această imagine, sub diferite forme, poate doar cu excepţia notabilă a Hadesului homeric, se întîlneşte în mai toate civilizaţiile pre-industriale. Am argumentat cîndva că, dacă este aşa, este pentru că lumea de dincolo era imaginată ca fiind lumea de aici întoarsă pe dos; dacă "aici" belşugul e rar, el va fi cu putinţă în lumea de dincolo. Dar aş nuanţa astăzi această poziţie: posibilităţile tehnologice nu sînt menite doar a face posibil ceea ce ieri era de negîndit, ele sînt consecinţa unui sistem imaginar care încearcă să transfere lumii de aici atributele lumii de dincolo, iar acest proces s-a declanşat în momentul cînd a început declinul civilizaţiei tradiţionale, şi cu el sistemul său de valori construit pe opoziţia dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Şi e un fapt că declinul civilizaţiei pre-industriale a fost însoţit de eroziunea lentă, dar implacabilă a sentimentului religios. Aducerea "paradisului pe pămînt" pare a fi scopul (de multe ori mărturisit) al societăţii noastre. Rezultatul acestui proces este că, în mod indirect, dar implacabil, devenim, ca morţii din lumea de dincolo, tributarii unei fericiri echivoce. Sîntem, ca şi copiii, în acest Disneyland al fantasmelor devenite realitate, împinşi să credem că orice vis e posibil şi singura dificultate e doar cea a alegerii. Sîntem împinşi să credem că fatalitatea, hazardul şi împotrivirea lumii sînt nefireşti. Şi încep să cred că, oarecum paradoxal, noţiunea de responsabilitate era legată de prezenţa divinului în lume: omul era responsabil în faţa unei instanţe superioare, toţi trebuiau să dea seama, pînă la urmă, de faptele lor. Nu că n-am fi fost şi atunci, cum se spunea, "copiii Domnului", deci supuşi unei judecăţi care ne depăşea; dar aici, în această viaţă, eram responsabili de bunul mers al lumii. Ea ne fusese dată în stăpînire, dar trebuia să o merităm. Eram adulţi. Într-o lume în care condiţia umană era dependentă de divin, şi nu de obiecte, eram, în mod paradoxal, mai liberi. Ca şi copiii, nu mai sîntem azi decît robii propriilor noastre dorinţe.

Mai multe