„În credinţă nici o constrîngere“?

30 iulie 2019   DIN POLUL PLUS

Potrivit statisticilor, în ultimii ani au crescut în lume fenomenele de persecuţie religioasă, convertirile forţate. Extremismul islamist e autorul opresiunii/masacrelor asupra unor comunităţi creştine, dar şi asupra unor grupuri musulmane neconforme cu ideologia agresorilor. În trecut, creştinismul a folosit, şi el, violenţa împotriva altor religii sau a disidenţilor interni, practică pentru care Biserica Catolică a avut curajul şi nobleţea să-şi ceară, recent, iertare. Laicitatea s-a ivit, în parte, tocmai ca refuz al violenţei şi al războaielor religioase care au răscolit Europa în secolele XVI-XVII. Pe lîngă secularizare, modernitatea tîrzie a adus şi garanţia libertăţii religioase, respectul faţă de alte credinţe, dialogul interreligios.

E utilizarea forţei, a constrîngerii un mod spiritual legitim? Întrebare retorică. De vreme ce se adresează conştiinţei, credinţa nu are ce face cu presiunea, cu intimidarea, cu silnicia. În evenimentul ei originar, fiecare religie pune două teme în tensiune: autoritatea imperioasă a mesajului divin şi libertatea cu care umanul are a-l primi; atotputernicia lui Dumnezeu şi consimţămîntul pe care El îl aşteaptă de la creatură; „poruncile“, tema „înfricoşatei Judecăţi“ a Suveranului şi graţia raportului între doi intimi. În tonul ei originar, fiecare religie îmbină majestatea covîrşitoare a unei revelaţii şi „rezerva“ lui Dumnezeu faţă de recursul la forţă. Fiecare pune problema unei autorităţi spirituale care trebuie/încearcă să se ţină departe de puterea brută.

Coranul scandează suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi totodată aşteptarea Lui faţă de luciditatea creaturii. „Poate veţi pricepe!“ (II, 242). „Poate veţi chibzui!“ (II, 266). „Poate vă veţi lăsa călăuziţi!“ (III, 103). În V, 99 se spune că profetul are datoria de a face cunoscut mesajul divin. Atît. Nu are a-l impune; are doar a-l enunţa. Mai puternic încă sună versetul II, 256: „În credinţă nici o constrîngere“. Nici o intervenţie omenească nu are voie să se interpună agresiv între Dumnezeu şi inima umană unde El şi-a întipărit din origini semnul. Teologia asociată puterii, ideologiile intolerante au putut folosi alte versete pentru a „abroga“ asemenea declaraţii, le-au putut anemia pe cele din urmă în memoria colectivă. Dar nu le-au putut şterge din Carte. Ele rămîn în faţa conştiinţei credinciosului.

Iisus se manifestă cu autoritatea Stăpînului, a Învăţătorului, a Fiului lui Dumnezeu, dar se refuză forţei, ostentaţiei, ofensivei. El cheamă cu glas înalt, dar nu impune. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37). Fiecare om are de constatat cît de puternică e în el nevoia de băutura Duhului.

După instalarea lor istorică, religiile încep să atenueze „rezerva divină“ faţă de forţă. Ajunse în soarele istoriei, ele vor să convertească pe scară largă, elaborează tehnici de persuasiune, discursuri normative pentru credincioşi, construiesc demonstraţii ale superiorităţii proprii adresate religiilor „concurente“. Sigur că adeziunea intimă a credinciosului rămîne importantă, sigur că oamenii de fineţe spirituală o respectă, o susţin. Dar raportul între libertatea conştiinţei şi recursul la forţă (a predicii dure, a legii, a puterii temporale, a armei) e mereu pus în chestiune.

Iată, drept ilustrare, cazul a doi intelectuali creştini din primele veacuri ale creştinismului oficial. Augustin (354-430) e celebru. Tot ce e teologie şi chiar filozofie în Apus îi datorează ceva. El e intelectualul fondator al culturii medievale apusene. Pe Synesios (370-414), contemporanul său alexandrin, în afara specialiştilor, lumea de azi îl ignoră, deşi a fost mult preţuit de Bizanţul cultivat. Discipol al Hypatiei, el şi-a trăit apartenenţa creştină ca neoplatonician ardent, deschis faţă de spiritualitatea încă policromă din secolele IV-V. Augustin, de partea sa, l-a absorbit ca nimeni altul în Apus pe Plotin. A făcut din neoplatonism substratul pentru o teologie extrem de creatoare, dar şi ofensivă împotriva anumitor curente din creştinătate. Pentru binele comunităţii, amîndoi au acceptat să devină episcopi, părăsindu-şi viaţa de filozofi independenţi şi micile cercuri de studiu.

Cînd i se cere lui Synesios să devină episcop, pierderea liniştii studioase îl împovărează, dar e gata să asume sarcina oficială. Ceea ce nu poate accepta e să-şi abandoneze angajarea de filozof, unghiul cunoaşterii din care atacă transcendenţa, responsabilitatea – pe care o consideră absolută – faţă de adevăr. Henri-Irénée Marrou spune că linia de tensiune nu trece, pentru Synesios, între două religii, elenă şi creştină. Ceea ce deosebeşte el sînt două moduri neantagoniste de a te raporta la divin: de o parte calea cunoaşterii contemplative, de cealaltă parte formele în care omul comun înţelegea creştinismul: interpretarea de un naturalism cîteodată rustic dată revelaţiei revine, pentru Synesios, la o percepţie de tip „mitic“. Aşa încît, în Scrisoarea 105, adresată fratelui său şi, prin el, mai-marilor Bisericii, declară: „Accept această îndatorire sfîntă cu condiţia să pot filozofa acasă şi să dau lucrurilor un caracter mitic în public“. Nu e vorba aici despre o dedublare a filozofului. El aderă la acel compromis pe care Adevărul însuşi îl acceptă. Cei care au vederea spirituală mai slabă pot profita de „mit“/alegorie pentru a primi mesajul christic. „A te pune la înălţimea tuturor, potrivit nevoilor fiecăruia, iată ceea ce e cu adevărat divin“, spune Synesios. În sfîrşit, pe lîngă rigoare mentală şi expresivitate ecumenică, studiul şi cultura educă respectul pentru libertatea de gîndire. Iată cum sună, în întregul ei, condiţia pusă de Synesios: „Preiau această îndatorire sfîntă cu condiţia să pot filozofa acasă şi să dau lucrurilor un caracter mitic în public; [cu condiţia] să le pot îngădui oamenilor să-şi păstreze convingerile deja formate, fără a nărui, fără a impune vreo opinie“.

Dar Augustin? El, mai mult ca oricare altul, are geniul de a transpune doctrine subtilissime în predici care captivează cu plasticitatea lor auditorul. Şi el şi-a folosit cultura, alături de extraordinarul dar retoric, pentru a se adresa potrivit capacităţii fiecăruia. Dar Augustin e un dialectician pasionat, ofensiv, necruţător. Polemicile împotriva maniheenilor, donatiştilor, pelagienilor folosesc toate mijloacele: de la rigoarea raţionamentului la stîrnirea afectelor mulţimii pînă la presiunea imperială. După îndelungi, inventive, pacifice eforturi de a-i convinge pe donatişti să adere la Marea Biserică, el va admite represiunea celor ireductibili.

Nu sugerez astfel o opoziţie emblematică între cei doi. Cu exigenţa, net exprimată, de libertate a gîndirii, Synesius e un personaj rar în mediul dominat de autocraticul patriarh Teofil. Genial în gîndire, genial în credinţă, Augustin urmăreşte mereu adeziunea interioră a ascultătorilor, chiar dacă nu şi-a păstrat întotdeauna rezerva faţă de recursul la forţă. Ei ilustrează de cîtă vigilenţă, de cîtă fineţe şi tărie spirituală e nevoie pentru a menţine autoritatea departe de puterea brută, a menţine credinţa între rigoare şi libertate. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Mai multe