În căutarea duhului pierdut al Crăciunului
Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capătă viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi această minunare. E o taină cum Fiul lui Dumnezeu se înomeneşte, "sfîşie" Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil - în măsura capacităţilor şi limitărilor umane - doar prin credinţă. De obicei, sîntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în ceea ce generic numim spirit. Coborîrea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odată cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcţie. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pămîntului. Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strîmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia, de materie. Minunat paradox! Faptul că Necreatul devine creat se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de om - antropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, cel puţin din punct de vedere obiectiv, împărăţia dragostei şi a părtăşiei comunionale cu Treimea şi cu oamenii într-o "împărăţie" a atomizării persoanei umane şi a urii capabile să carbonizeze tot ceea ce prinde în cale; că Veşnicia (Dumnezeu) pătrunde în timp şi se supune forţei presante a clipei constituie tot atîtea prilejuri de cumplită/frumoasă răstignire a minţii şi a raţiunii pe crucea misterului-paradox al Întrupării. Naşterea lui Hristos e prologul teologic al cărţii în care este scrisă întreaga istorie a mîntuirii neamului omenesc. Acest prolog face posibilă împlîntarea adevărului în solul minţii umane că divinul trebuie gîndit, trăit şi întotdeauna unit cu umanul şi viceversa. Iisus Hristos este Dumnezeu şi Om. Divino-umanitatea Lui constituie, cu adevărat, paroxismul răstignirii minţii pe crucea Întrupării. În fond, realitatea întregului univers al Crăciunului rezidă în realitatea divino-umană, care a păşit în lume odată şi pentru totdeauna cu Întruparea. Binomul "divino-umanitate" este supus, în vremurile prezente, la cele mai grave şi cutremurătoare atentate, venite atît din zona mentalului umanist-materialist, cît şi din sfera socio-cultural ateistă. Conform acestor orientări, mariajul binomului nostru trebuie, neapărat, să sfîrşească în divorţ. Societatea în care trăim se zbate cu încăpăţînare pentru constatarea divorţului - dacă e cu putinţă cît mai repede - dintre divin şi uman şi invers. Dumnezeiescul să plece de unde a venit, iar umanul să devină şi "mai" uman. Mentalul colectiv al românului din preajma Sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai "eficient" exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care neagă, direct sau indirect, sau, mai degrabă, ignoră faptul Întrupării. Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut "grijă" să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire "elegantă", de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală. În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, "icoana" evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători, decît să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sînt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti, decît o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim "crăciunuri" fără de Hristos. Ăsta da, paradox! Numai că acesta nu e în stare să "frîngă" mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcînd-o cu voiciune înspre grosier şi materialism. Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sînt mult prea puţini) să se plîngă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine "moşu" şi nu se "descinde" vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens. Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care, cred că în parte nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. Aşa se face că Hristos a fost, în cel mai fericit şi telenovelistic caz, un om printre oameni, un om care şi-a permis luxul de a avea pe deasupra şi o amantă, pe Maria Magdalena. Observăm cît de uşor e "sustrasă" divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sînt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sînt importante şi acestea, dar nu atît de importante încît să aibă efectul unui paralizant, al unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni, a devenit Om pentru noi oamenii, instaurînd şi fundamentînd, în chip umitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman. Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborîte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mîndrie. Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atît de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rînd, al celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sînt oameni care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sînt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimistă, ci, cred, una extrem de realistă. La cei "mobilaţi la etaj" lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şi dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar "statutul" de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman, şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz, asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat. Dacă Hristos, Persoana divino-umană, vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformînd-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformîndu-l în materialism, în virtutea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea "umanizării" umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos. E îndeobşte cunoscut faptul că de Crăciun se colindă. Aceste imne izvorîte din înţelepciunea omului cuminte, care a ştiut să trăiască taina Întrupării, aveau menirea sfîntă de a vesti, de a face cunoscut, de a reaşeza în conştiinţele noastre covîrşitorul eveniment al naşterii lui Dumnezeu printre noi. Colindele, Crăciunul stîrnesc în noi setea după nevinovat - ce-i altceva copilăria decît nevinovăţie "curată"? -, fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi, Pruncul Iisus Hristos. Sîntem aruncaţi undeva în zona baptismalului, acolo unde am fost îmbrăcaţi în haina curăţiei prin harul Botezului, primit în Biserică. De aici şi nevoia aproape firească de a participa la slujba din ziua Crăciunului. Şi asta pentru că Biserica este locul în care am primit darul nevinovăţiei, al purificării de păcate. Acesta e sensul profund al colindatului. Cît de mult contrastează colindatul de azi faţă de cel de ieri. Colindul de azi e o simplă incantaţie specifică unui anotimp, populat cu "moşi crăciuni" şi "crăciuniţe" (ce aberaţie frumoasă!!!), cu materialism şi ghiftuială trupească. În seara de Ajun asistăm la cele mai oribile ospeţe bahice. Colindul a devenit un mijloc de gîdilare a poftei după bani şi mîncare. E descărnat de aura lui suavă şi spirituală. E mai mult prilej de benchetuială şi adorare a pruncului gastronomic din noi, decît a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului. În acest fel, praznicul Crăciunului e (aproape) un praznic al celor trecuţi de vîrsta a doua şi a treia. Cei tineri nu-şi mai găsesc resursele necesare - ce resurse, dacă ele au fost epuizate în colindatul "bahic" din Ajun? - pentru a participa la festinul credinţei din ziua de Crăciun, la Sfînta Liturghie.