Imperium abdicare

Jacques Le Brun publică la Gallimard (2009) volumul Le pouvoir d’abdiquer. Essai sur la déchéance volontaire. Autorul este director de studii la Şcoala practică de înalte studii, editorul lui Fénelon în "Pléiade" şi semnatarul altor cîteva cărţi remarcate, printre care Iubirea pură, de la Platon la Lacan (Seuil, 2002) şi Spiritualitatea lui Bossuet (1972, reeditată la Klincksieck, 2002). Ultimul său titlu are succes de librărie, nu doar pentru că subiectul a fost rar abordat, ci şi pentru că textul îmbină fermecător seriozitatea academică, scriitura elegantă şi surpriza intelectuală. În vreme ce majoritatea indivizilor cu trăsături adecvate caută obsesiv accesul la putere şi fac, ulterior, tot posibilul pentru a o conserva, există o minoritate de titulari ai puterii care, în diferite circumstanţe, dar sub acelaşi impuls spiritual, au ştiut să renunţe voluntar la exercitarea ei. Ce i-a determinat să răstoarne dialectica voinţei de putere? De ce grandioase figuri istorice precum Cincinnatus, Sylla, Augustus, Ptolemeu I-ul, Diocleţian, Lagus, Ioan al II-lea Cantacuzino (absent din volum), Carol Quintul, Richard al II-lea, Cristina a Suediei, Ioan Cazimir al Poloniei, Filip al V-lea al Spaniei sau Papa Celestin al V-lea au cochetat cu ideea de a redeveni "persoane particulare"? Explicaţiile curente " maladia, oboseala de a porunci, plictiseala de suprasarcină, nostalgia repaosului " nu acoperă, în opinia lui Le Brun, nici ansamblul motivaţional din spatele gestului, nici resortul său "absolut" (adică religios), tot aşa cum lasă în umbră consecinţele pe care le antrenează (dat fiind că abdicarea unui suveran schimbă cursul istoriei, cel puţin la fel de mult ca urcarea sa pe tron). Acedia antică şi medievală se regăseşte, filigranat, în melancolia modernă. Trebuie să conduci un imperiu sau măcar un regat pentru a trăi, de la maxima elevaţie umană, dorul după împărăţia lui Hristos, situată dincolo de lumea aceasta. Chemarea eremitismului, tentaţia de a te refugia în tăcere, nostalgia răgazului studios, ideea că, din penumbra retragerii, poţi domina mai subtil mersul afacerilor politice, iată tot atîtea căi urmate de marii "abdicanţi" ai gloriei profane. Puterea de abdicare devine parabolă a puterii contemplative. Cronica regală intersectează marii curenţi ai spiritualităţii ascetice... Monarhia şi monahismul au rădăcini şi, uneori, fructe comune... Şi totuşi... chiar în prezenţa justificărilor explicit religioase, abdicarea constituie o figură specifică modernităţii. Ea acoperă actul prin care un rege " persoană liberă, şi nu doar expresie "însufleţită" a Legii " îşi aplică sieşi "starea de excepţie", în accepţia schmittiană a suveranităţii. Evoluţia semantică a latinului abdicatio asociază extremele. În Evul Mediu şi chiar în secolul al XVI-lea, termenul desemna "depunerea", adică expulzarea cuiva, desigur involuntară, din sfera puterii. Treptat, cuvîntul începe să indice actul voluntar de renunţare, perceput ca "efect al capriciului sau al slăbiciunii mentale mai degrabă decît al măreţiei sufleteşti". Hugo Grotius a studiat chestiunea şi sub raport juridic: este coroana proprietatea monarhului? Nu, de vreme ce regele a primit-o de la predecesorii săi, ca semn al vocaţiei de a-i înlocui. Este abdicarea de natură să întrerupă continuitatea dinastică? Are un episcop " şi cu atît mai mult un papă " dreptul de a-şi abandona turma? Este ispita de "a-ţi cultiva grădina" prioritară faţă de soarta celor conduşi? Preluînd, cu titlul voluntar, ritualul arhaic al sacrificării Şefului şi modelul creştin al jertfei christice, abdicarea "modernă" comportă victoria meditaţiei asupra acţiunii şi revanşa vieţii private asupra datoriei, însă rămîne moralmente ambiguă. Exprimă ea "tăcerea" lui Dumnezeu, pulsiunea morţii, absolutul renunţării, negaţia pură sau egoismul suprem? Orice răspuns peremptoriu greşeşte.