Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.