Ierarhia

Întrebarea unui cititor al articolului meu „Comunități ale Învierii“ despre sensul afirmației că primele comunități creștine aveau un caracter nonsocial îmi permite să dezvolt o idee centrală în înțelegerea creștinismului, anume raportul dintre revelația evanghelică și instalarea în istorie. Revelația evanghelică este în mod esențial despre o altă dimensiune sau intensitate sau calitate a existenței și despre modul în care poate fi înțeleasă și percepută aceasta. Una dintre acțiunile pe care le întreprinde Iisus pentru a elibera mintea spre perceperea ei este denunțarea minciunii care stă la baza socio-religiosului. Instalarea în istorie este numele pe care îl dăm îndelungii așteptări a primelor raze ale lumii de dincolo. Așteptarea fără termen induce, pe de o parte, tentația acceptării ofertei făcute de Imperiul Roman, preluarea rolului de religie a imperiului, iar pe de altă parte deschide pariul riscant că dimensiunea socială a omului este transfigurabilă. Trebuie reținut că oferta liberalizării religioase a imperiului a venit după o perioadă de intensă prigoană, tensiunea așteptării era la maximum. Cu toate acestea, decizia generației anilor 313-325 de a accepta contractul social cu imperiul nu este un dat definitiv și ireversibil al creștinismului, ci o atitudine perpetuu reînnoită. Marele Inchizitor este consecința ultimă a instalării în istorie.

Pentru a continua această re­flec­ție trebuie să admitem că polemica lui Iisus cu societatea iudaică nu se adresează acesteia întrucît e iudaică, ci ca paradigmă a socialului din toate locurile și toate timpurile. Mecanismul țapului ispășitor, al jertfei fondatoare, al eroizării victimei este universal. Despre aceasta ne vorbește gîndirea antropologică modernă, culminînd cu René Girard.

Astfel, descriind comunitățile evanghelice drept nonsociale, mă refeream la acea ipostază a creștinismului în care funcționează denunțarea socio-religiosului.

Între primele reflecții ale filozofiei antice asupra ființei umane a fost aceea că omul nu poate fi cuprins conceptual fără referință la societatea pe care o formează cu congenerii săi. Prin zoon politikon, Aristotel exprima exact acest fapt, că nu putem formula diferența specifică în definirea umanului dacă nu-l descriem în capacitatea sa de a stabili relații complexe cu congenerii săi și de a forma un corp împreună cu aceștia. Metafora societății ca trup trimite imediat la conceperea unei specializări a membrelor, a unui sus și a unui jos, a unui cap ordonator și a unor părți executante, și mai ales a unei rațiuni de a fi și a unui obiectiv propriu al corpului social, care depășește rostul existenței individuale. Trebuie să reținem din metafora corpului social că ierarhia îi este consubstanțială (Platon, Republica). Aparent paradoxal, insistența socratică asupra individului – omul ca subiect de reflecție – a produs completarea cu descrierea socialului. Însă, dacă în gîndirea europeană socialul se formulează ca apanaj al individualului, în societățile premoderne și extraeuropene corpul social este în centrul gîndirii religioase. Spre exemplu, marea deschidere a antropologiei spre înțelegerea sistemului de caste indian s-a operat abia cînd acesta a fost descris ca un sistem religios (Louis Dumont). În cele din urmă, marea cucerire a antropologiei contemporane a constat în înțelegerea faptului că socialul și religiosul sînt două fațete ale aceleiași realități.

Religia, ca set de norme morale sau sociale și ansamblu de practici rituale extrase din relația privilegiată cu o divinitate care se află la originea comunității respective – sau în perspectivă universală a umanității în ansamblul ei –, nu are ca preocupare centrală aspirația individului către acea altă dimensiune a existenței, ci conviețuirea pașnică în cadrul comunității date. Primejdia mortală pentru comunitate este izbucnirea spiralei conflictuale, fiindcă numai omul duce conflictul intraspecie pînă la exterminare (Konrad Lorenz). Biblia ne dezvăluie exemple de comunități care, în firava lor întemeiere de la începuturi, sînt amenințate de explozii de violență: Cain îl omoară pe Abel, Iacov și Esav se află în competiție cu potențial violent pentru binecuvîntarea părintească, violența fraților față de Iosif, conflictele din sînul familiilor regale ale Israelului, ale lui Saul și David.

În fața acestei amenințări inerente socialului, răspunsul a fost ierarhia, crearea acelui sistem de distincții între indivizii membri ai corpului social care să îndepărteze perspectiva competiției și a spiralei conflictului. Ierarhia însă nu folosește la nimic dacă se sprijină numai pe violență, fiindcă violența cheamă violență, adică se dezvoltă în spirală. Diferența de putere între indivizi nu poate fi decît temporară și, de îndată ce raportul de putere se răstoarnă, violența reizbucnește cu un surplus de intensitate. De aceea ierarhia are nevoie de altă bază, în afara comunității sau în ceva ce unește comunitatea. Acest ceva extern este divinitatea comunitară (sau poliadă). Ierarhia este astfel cea mai complexă creație a socio-religiosului.

Iisus, în Evanghelii, desființea­ză această ierarhie. Începînd cu fariseii și saducheii care le dau tîrcoale, intrigați de lipsa lor de pretenție la un statut social, întîi lui Ioan Botezătorul, apoi lui Iisus, continuînd cu fariseul mulțumit de sine din sinagogă, cu preotul și levitul care îl ignoră pe aproapele căzut între tîlhari, cu tînărul bogat care se crede îndreptățit la mîntuire fiindcă îndeplinește toate poruncile, cu bogații care se încred în bogăția lor, pînă la conflictele deschise din templu cu cărturarii și mai-marii poporului și, în cele din urmă, cu mascarada de proces condusă de arhiereii Anna și Caiafa, orice formă de ierarhie recunoscută social și bazată pe religie este denunțată de Iisus ca fiind cel puțin irelevantă spiritual, dacă nu chiar o minciună, adică o falsă justificare prin referința la divinitate a unei organizări sociale. Iisus face referință la ansamblul profeților și al victimelor inocente (Luca 11, 47-52) care au căzut pradă imperativului social: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor decît să piară tot neamul“ (Ioan 11, 50).

Și totuși cum se traversează deșertul istoriei? Desființarea ierahiei nu înseamnă haos și distrugere în cele din urmă? Apostolii dau două răspunsuri complementare. Primul e chiar în Evanghelii: denunțarea minciunii că individul este subordonat binelui comunitar sau că pacea ansamblului poate fi răscumpărată prin jertfe inocente. Darea în vileag a acestei minciuni nu necesită însă violență, ci simplă neadeziune, intelectuală și morală, la sistem, care produce o detașare calmă și senină. „Împărăția mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36) îi zice Hristos lui Pilat, deci cu atît mai valabil pentru ucenicii săi. Al doilea răspuns este în „Fapte și Epistole“: dacă nu ești somat de a adera la sistemul socio-religios, acceptă situația în care te afli ca fiind cel mai bun punct de pornire înspre lumea de dincolo. Ierarhia socială este un dat, anodin și irelevant spiritual, atîta timp cît nu este justificată religios, și care nu te impiedică să îți exerciți libertatea ontologică. Singura perspectivă spirituală pentru dezamorsarea spiralei conflictuale este renunțarea la obiective exterioare individului: să nu dorești nimic din ce este al aproapelui tău (Ieșirea 20, 17). 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.