Identitatea europeană şi starea de excepţie
Europa, se ştie, e locul de emergenţă a drepturilor fundamentale, definite ca valori universal umane. Continent al revoluţiilor moderne, topos al unei noi forme de cetăţenie, la fel de universală, Europa presupune o anume deschidere - teoretică şi practică - spre ceea ce, odinioară, înţelepciunea tradiţională (nu cea tradiţionalistă!) numea prin homo universalis. Şi totuşi, în chiar această aparent notorie mutualitate dintre drepturile universale şi teritoriul lor apropriat, s-a putut remarca, încă de la început, o anume tensiune operantă (mai mult sau mai puţin explicită) între locul determinat, limitat iniţial la cîteva naţiuni occidentale - leagăn al drepturilor omului, pe de-o parte, şi deschiderea lor universală şi, ca atare, mondială, pe de altă parte, efect al unei vocaţii politice şi juridice în principiu trans-naţionale. E vorba, mai precis, de un fel de chiasmă între dreptul însuşi - destinat a fi nu doar universal, ci şi universal legitim - şi teritorialitatea (jurisdicţia) lui iniţială şi, în acest fel, de o veritabilă provocare istorică ce avea să împingă naţiunile moderne în direcţia "proiectării" acestei noi forme de legitimitate dincolo de frontierele lor, spre noi orizonturi, inter-naţionale. Universalizarea sau - ceea ce revine la acelaşi lucru - mondializarea dreptului modern presupune, aşadar, în retur, propria lui... deteritorializare. Există o dialectică anume ce reglează raporturile dintre drepturile moderne şi teritorialitatea lor apropriată: teză - dreptul emană întotdeauna dintr-un teritoriu anume, antiteză - dreptul însuşi se vădeşte a fi, în cele din urmă, "indeterminat" (i.e. universal) în raport cu teritoriul iniţial şi cu cetăţenii lui determinaţi, sinteză - returul acestui drept universal, definit ca efectivitate, antrenează o transgresare a teritoriului iniţial, limitat din punct de vedere geografic. Bineînţeles, de aici nu rezultă totuşi că n-ar mai exista nici un teritoriu adaptat acestei noi forme de efectivitate jurisdicţională, ci doar că jurisdicţia dreptului modern presupune - prin chiar modul său de funcţionare - un "teritoriu" secund, la rîndul lui universal (universalizat), un non-loc învestit "ca atare", adică într-un mod... impropriu (i.e. ca dublă negaţie), prin însăşi universalitatea şi, ca atare, mondializarea dreptului. Returul deteritorializat al dreptului modern revine, astfel, la un fel de "reteritorializare" a însuşi acestui indeterminat universal (un fel de "a doua naştere", simbolică, a teritoriului) care, depăşind juridicul, se deschide, indefinit, în şi spre sfera politicului. În acest sens, orice declaraţie ce poartă asupra drepturilor omului trebuie să fie universală. Subiectul ei e un "cetăţean al universului" şi deci un subiect "universalizat". În aceasta constă identitatea - mereu improprie şi, ca atare, paradoxală - a modernităţii europene: ea pretinde ca posibilul (indeterminat) - fie el universalul însuşi - să devină, pentru noi, "concret". Din păcate, internaţionalizarea drepturilor fundamentale e adesea percepută - mai ales în ţările din lumea a treia - doar sub forma ei superficială şi, prin urmare, inautentică a "exportului" - al extra-teritorializării - cîtorva drepturi, reduse la simplul statut de marfă. Se exportă - de o manieră mai mult sau mai puţin paşnică - "pachete" de drepturi ale omului şi, odată cu ele, aproape în mod "fatal", interesele (mai degrabă) determinate ale unor naţiuni care se declară "mai universale" decît celelalte. În acest mod, universalitatea se converteşte (şi, apoi, se perverteşte), într-adevăr, în "excepţionalitate", iar universalul, în excepţie, o excepţie (ce-i drept) mereu... determinată! Căci despre ce "excepţie" e vorba, aici, de vreme ce ea se confundă întotdeauna cu un teritoriu anume - fie acela al "jandarmului lumii", de pildă? Or, returul şi, în consecinţă, deturul prealabil, prin negaţie dialectică, la teritoriu (în calitatea lui secundă), efect al pasajului său obligatoriu prin legitimitatea dreptului, presupune - am văzut deja - o răsturnare a sensului pur funciar al teritoriului iniţial. Să ne amintim, în context, cum anume subiectul pre-modern - supus latifundiarilor (astăzi am spune: "baronilor") locali, legat de pămîntul lor, cumpărat şi vîndut odată cu el - s-a putut trans-forma, treptat, într-un cetăţean liber de orice constrîngere teritorială. Modernitatea presupune întotdeauna libertatea de circulaţie şi, insistăm, o veritabilă trans-formare, iar nu doar o simplă re-formare. Căci nu e vorba aici de a schimba o formă cu alta, ci de a asuma (de a interioriza) în mod concret sursa (posibilă) - fără formă sau "dincolo" de orice formă - proprie oricărei schimbări autentice. Ceea ce face ca, în mod exterior, subiectul să se înscrie, desigur, pe drumul ce îl poartă spre "lumea nouă", deşi acest non-loc exotic trebuie să se fi sălăşluit, deja (şi înainte de toate), în el însuşi. Terra incognita şi aparentul ei exotism n-au fost decît reflexul exterior al acestui (non)loc deteritorializat ce se instalase în chiar inima cetăţii şi a cetăţenilor ei. Piaţa Concordiei e marcată, în fond, de un monument dedicat străinului. Căci concordia presupune mereu interiorizarea celuilalt. Astfel, exodul şi, după caz: exilul teritorial (fie el biblic sau nu) sînt - la rîndul lor - interiorizate, ca un fel de a două natură. Să ne reamintim, de asemenea, că inima unei "aşezări" - agora ei - nu e niciodată locuită (în fond, inima e organul circulaţiei). Ea se constituie - pentru a spune astfel - ca un fel de drum întors în el însuşi. Nu rămînem pe drum decît mişcîndu-ne, decît schimbînd mereu teritoriul: "Circulaţi! Circulaţi!". "Deteritorializaţi-vă!" Doar în non-locul unui spaţiu public putem sta pentru a trece, pentru a ne schimba, aşadar, destinul. Cetăţeanul (cu adevărat) modern găzduieşte în sine (interiorizează) în principiu orice alt cetăţean al lumii (orice "venetic"), devenit, din "altul", propriul său semen (vezi nu numai dreptul la circulaţie, ci şi acela la azil) şi doar în acest fel poate el să se universalizeze. De unde mai sus pomenita tensiune operantă între teritoriul de origine - "prim" - al drepturilor fundamentale şi propria lor jurisdicţie - secundă -, care tinde - aproape "natural" - să devină o problemă de politică internaţională şi de drept internaţional, şi anume în măsura în care naţiunile moderne sînt ele însele pe cale de a se universaliza. În fond, statul de drept rămîne mereu pe cale... Orice subiect de drept internaţional - fie acesta un stat atotputernic - care invocă aplicarea drepturilor fundamentale într-o regiune "terţă" a lumii (pentru a nu spune, mai direct, în lumea a treia) nu poate să evoce poziţia lui teritorială - "primă" din punct de vedere geopolitic - ca fiind "exceptată" de la jurisdicţia internaţională a înseşi acestor drepturi. În genere, nu se pot aplica două măsuri diferite: una pentru interior ("Sîntem leagănul drepturilor omului!"), alta pentru exterior ("Avem interese strategice!"). Universalitatea drepturilor omului şi mişcarea care le este proprie nu poate să se întoarcă (din drum) sub forma unei jurisdicţii teritoriale "prime" sau, mai bine: primitive, fie ea una "de excepţie" sau "excepţionale". Căci - încă o dată - universalul uman nu se reduce la o determinaţie oarecare, fie ea "excepţională". El constituie mai degrabă contrariul oricărei determinaţii şi, ca atare, indeterminatul însuşi. Prin aceasta este omul o "excepţie". (va urma) Am putut vedea în ultimul timp cum anume deteritorializarea autentică a dreptului - prin universalizare şi, deci, prin includerea celuilalt - a putut fi convertită (şi, apoi, pervertită) prin simpla "exportare" - i.e. expulzare - a celuilalt, redefinit ca un simplu "corp străin". The Alliens - astfel au fost "denumiţi" suspecţii de terorism în Patriotic Act, decretat imediat după teribilele atentate din 11 septembrie 2001. "Ordinea militară" astfel instituită - care, juridic, revine unei stări de excepţie (i.e. de urgenţă) - avea să declanşeze o veritabilă schimbare în maniera "excepţională" în care unele state - la fel de "excepţionale" - au înţeles să se raporteze la drepturile omului. O turnură sau, mai degrabă, o deturnare juridică şi politică (din punctul de vedere al instituţiilor internaţionale) ale cărei efecte rămîn, pentru moment, imprevizibile. Astfel, the detainess au fost "deteritorializaţi" de o manieră "primă" (i.e. primitivă) fără o intermediere secundă (absolut necesară) a dreptului. Ei au fost exportaţi (în sensul fizic al termenului) dincolo de propriul lor teritoriu, într-o terra incognita, ca nişte "excepţii" ale înseşi acestei stări de excepţie. Nişte "excepţii" de la lege inclusiv. În mod analog, soldaţii "excepţionali" (cu vocaţie "internaţională") responsabili de aceste stări de excepţie au fost ei înşişi... "exceptaţi" de la jurisdicţia statelor pe teritoriul cărora erau totuşi cantonaţi. Deşi rezidenţi pe teritoriul unor state determinate, ei au rămas astfel "indeterminaţi" în raport cu propria lor jurisdicţie şi, ca atare, "deteritorializaţi". La fel ca mai sus pomeniţii detainess, care, în oglindă (dar invers), în calitatea lor de locuitori ai unor no manâs land-uri generice, au fost dezbrăcaţi de orice drept, rămînînd de-a dreptul "goi" în faţa unei legi atît de "universale" - deteritorializată în sensul prim (primitiv) al cuvîntului - încît a rămas suspendată în vidul indeterminării sale (primare) - acela al propriei sale inefectivităţi -, ca şi cînd ar putea scăpa, în principiu, oricărei jurisdicţii determinate. E, în fond, acelaşi "ideal" de indeterminare "universală" care îi determină pe terorişti să provoace - prin bombele lor - cutremure de pămînt devastatoare, cu o "preferinţă" specială pentru pieţele publice şi mijloacele de transport în comun, făcînd astfel tabula rasa din orice subiect de drept şi din orice teritoriu (politic) secund. În plus, prin propriile lor acte sinucigaşe, teroriştii se "deteritorializează" ei înşişi, în acelaşi mod primitiv. Să riscăm, aşadar, o etimologie probabil falsă, fără a fi însă prin aceasta mai puţin semnificativă: teroarea face să se cutremure terra - a se vedea, în context, etimonul latin terrere: "a provoca teroare" - şi tocmai aceasta urmăresc partizanii ei: să deteritorializeze prin îngropare pămîntul însuşi (de s-ar putea), dimpreună cu toţi subiecţii lui de drept. Am cunoscut şi noi, românii, această teroare, sub forma ei recentă de "dictatură a proletariatului" - stare de excepţie aflată la discreţia unei clase "excepţionale", menită a pune capăt istoriei prin deteritorializarea (mondializarea) comunismului. Ironie a sorţii - termenul de "clasă" provenea, de fapt, din gr. klesis - "vocaţie, apel" care, prin extensiune, ne-a dat ek-klesia - "biserică"... Efectele acestei îndelungi stări politice şi juridice de excepţie - care a fost comunismul - se leagă de aceleaşi cunoscute deteritorializări proprii gulagurilor - non-locuri exceptate de orice jurisdicţie, gropi comune pentru milioane de subiecţi de drept. Refularea inter-zisului politic - definit ca dialog public, inter-subiectiv - se întoarce întotdeauna ca interdicţie teritorială proprie detenţiei, ca interdicţie a dialogului - definit ca "loc comun" - sau a pasajului la frontieră. Pentru aceiaşi români, deschiderea teritoriului secund al Europei occidentale a devenit, se ştie, posibilă doar după asumarea prealabilă a acquis-ului comunitar. Cît priveşte însă maniera efectivă a acestei asumări şi, respectiv, tipul de reteritorializare (prin dreptul comunitar) pe care ea o presupune, trebuie să spunem că ea a stat sub acelaşi regim al... stării de excepţie. Căci, ne reamintim, "pachetul" de legi europene a făcut, cel mai adesea, obiectul ordonanţelor de urgenţă ale guvernului. Care este, în acest context, sensul juridic şi politic pe care ar trebui să-l acordăm conceptului de "lume internaţională"? Poate fi el redus la simplul efect "pragmatic" - cum ar spune anglo-saxonii - al unui perpetuu comerţ între naţiuni şi deci între interesele lor? Trebuie, oare, să limităm drepturile omului la o commun law, definită ca "cel mai mic numitor comun" al intereselor de stat, un fel de minimum de asigurat pentru supravieţuirea indivizilor? Dar putem noi, oare, să reducem propria noastră viaţă la simpla supravieţuire? Cum ar trebui, de fapt, să definim omul ca subiect de drept internaţional? Căci dacă, bunăoară, am reduce eventualul acquis internaţional doar la dreptul refugiaţilor - deteritorializaţi prin "explozie" -, la acela al deţinuţilor - deteritorializaţi prin "implozie" -, al celor ce nu s-au născut (dar sînt depozitaţi în băncile de fetuşi) - care nu au încă un teritoriu -, al celor ce au murit (dar sînt depozitaţi în băncile de organe) - care nu mai au vreunul etc., dreptul însuşi ar fi astfel redus la cel... natural, propriu unei vieţi nude - i.e. primitive -, fără nici o semnificaţie politică. Or, de cîteva bune milenii (cele care ne despart de comuna primitivă), natura omului s-a vădit a nu mai fi... naturală. Dacă există totuşi una, ea rămîne secundă, adică strict culturală. Pentru om, totul trece prin cultură: sexualitatea - eliberată de orice (ano)timp -, alimentaţia - omul e... omnivor -, migraţia - lumea lui e cosmosul însuşi, infinit - etc. Încă o dată: indeterminarea lui revine la o eliberare de orice determinaţie. Nu avem deci nici un motiv să reducem drepturile fundamentale la cele minimale - pentru a nu spune, de-a dreptul: animale. În plus, cum am văzut deja, returul - prin reteritorializare (prin teritorializare secundă) - al acestor drepturi nu are nimic de-a face cu teritoriul lor iniţial. E raţiunea pentru care, în lipsa asumării unei duble negaţii (moderne) cu valoare topo-logică, refugiaţii pre-moderni - pentru a lua un singur exemplu - reconstituie, peste tot unde ajung, acelaşi tip de teritoriu - primar - în şi prin enclavele lor extra-teritoriale, situate "undeva" în marginea marilor oraşe occidentale. Ceea ce s-a întîmplat şi cu ţăranii români, "deteritorializaţi" de comunişti la oraş: ei au continuat să cultive cu legume peluzele dintre blocuri. În concluzie, pentru a pregăti o lume cu adevărat inter-naţională, trebuie mai întîi asigurat un statut juridic internaţional persoanei umane. Ceea ce e pe cale să se petreacă, în Comunitatea Europeană, cu Curtea ei de Justiţie. E singurul caz în care drepturile fundamentale au o efectivitate juridică trans-naţională. Cît îi priveşte pe români, consecinţele au fost imediate: zeci şi sute de dosare individuale depuse pe lîngă această instanţă inter-naţională. Nu e vorba de o imixtiune în afacerile interne ale unei ţări, ci de responsabilitatea fundamentală pe care fiecare naţiune europeană o are de a se înscrie - efectiv - pe propria ei cale de universalizare. Spiritul Comunităţii Europene nu poate fi unul comunitarist. În cele din urmă, dacă există cu adevărat un "inter" la nivel continental e tocmai pentru că el a funcţionat, mai întîi, la nivel naţional: între indivizi - fie ei majoritari sau minoritari -, între aceştia şi instituţiile lor (definite ca vehicule ale intermedierii). Şi invers, nici un individ şi, în ocurenţă, nici un grup - fie el majoritar sau minoritar - n-ar trebui să aibă dreptul de a reduce returul drepturilor fundamentale la reteritorializarea primară a unei culturi pre- sau, mai rău, anti-moderne. Nu putem acorda teritoriu secund unor indivizi sau grupuri de indivizi a căror tradiţie juridică şi politică e sinonimă cu respingerea procesului de universalizare. Diversitatea culturală nu constituie un argument pentru a crea astfel de precedente. Căci, sub acoperirea general acceptată a drepturilor omului, indivizi şi grupuri de acest gen vor folosi mijloacele performante ale modernităţii pentru a lupta împotriva ei. Nu putem lăsa focul la îndemîna copiilor. Dacă drumurile ce duc la modernitate sînt - şi n-au cum să nu fie - diferite, idealul ei trebuie să rămînă totuşi unul singur. Nu poate fi cu adevărat tolerant decît cel ce se înscrie pe un asemenea drum. Lumea internaţională s-a constituit graţie generoasei deschideri asumate de cîteva naţiuni occidentale ce au pretins cetăţenilor lor să fie "universali". Dacă poporul e format din astfel de cetăţeni, atunci - în cazul României cel puţin - poporul însuşi reprezintă, astăzi, o minoritate. Dar tocmai această minoritate este cea care gîndeşte cu adevărat la Europa, la drepturile ei fundamentale.