Hoţul care a spart Encyclopaedia Britannica

16 mai 2012   DIN POLUL PLUS

Dintre toate cărţile din bibliotecile lumii noi, una anume are o legendă şi un statut aparte. În prima parte a secolului XX, această carte, cu toate volumele ei, se vedea în spatele scaunului capitonat în piele din orice birou de om important – fie că era el politician, medic, avocat sau bussinesman. Tot ea apare în anumite fotografii din Biroul Oval, în spatele lui J.F. Kennedy, deşi nu se ştie precis ce rol a jucat în asasinarea acestuia – dar la zborul primului om spre Lună se pare că a luat parte, indirect. Începînd cu anul 1926, statul sovietic, abia intrat în mîinile lui Stalin, s-a gîndit să-i dea o replică pe măsură – care s-a numit balşaia sovieţkaia. Originalul – şi nu copiile – a rămas, pentru lumea occidentalizată, standardul în materie de cunoaştere şi prima sursă de informare.

Această carte a fost mereu proaspătă, deşi prima sa ediţie a apărut în 1768 – an în care cărturarul Inochentie Micu murea în exil la Roma, iar străbunicul lui Mihai Eminescu era încă un bărbat în putere; an în care America era doar o colonie, iar în Rusia ţarul ctitorea Marea Catedrală din Sankt Petersburg; în anul acela insula Corsica trecea – de la genovezi – în stăpînirea Franţei, şi tot atunci o corsicancă anume, pe nume Letiţia – măritată Buonaparte – era gravidă cu cel de-al doilea copil, botezat (în anul următor) Napoleone. Ei bine, atunci, în decembrie 1768, într-o tipografie din Edinburgh, un grup de învăţaţi s-au gîndit să dea culturii engleze – şi vecinilor lor, înainte de sărbătoarea Crăciunului – o carte taman bună de făcut cadou. Fiind vorba despre cunoaştere şi pentru că unii dintre participanţii la întreprindere erau botanişti, s-au gîndit că cel mai bun simbol pentru propagarea ştiinţei e floarea de scaiete – şi au imprimat-o pe cotorul cărţii: fapt ce nu trebuie să ne mire, dat fiind că în Scoţia crescătorii de oi ştiu că acolo unde apare scaietele se face şi-o iarbă bună şi grasă. Iar cartea despre care vorbesc s-a numit Encyclopaedia Britannica.

În măsura în care aţi ţinut şi alte cărţi în mînă în afară de manualele şcolii primare, cu siguranţă ştiţi despre ce e vorba. V-aţi dorit-o, poate chiar aveţi o ediţie din ea, sau măcar ceva volume. A fost o vreme în care un dezacord cu un prieten, pe o temă de cunoaştere, avea un arbitru ce strălucea prin eleganţă, prin informaţie şi prin echilibru. E.B. era sursa de referinţă. Volumele ei – cu timpul, o ediţie cuprindea pînă la 30 de tomuri – umpleau un raft al bibliotecii de care erai mîndru: acolo, pe nici un metru cub de hîrtie, se strîngea bună parte din toată cunoaşterea necesară unui om care trăieşte conştient în epoca sa. Nici un creier nu putea înmagazina atîta informaţie; nici o minte nu putea reţine ceea ce zecile de autori ai fiecărei ediţii imortalizau în scris. Drept care mergeai la raft, scoteai volumul din ordinea sa alfabetică şi căutai înfrigurat pagina lămuritoare.

Dar toate acestea au fost odată. Mai apoi, în anii ’90, E.B. a scos şi primele ediţii pe compact disc. A fost un salt major: acelaşi volum de cunoştinţe – împănat cu un sector multimedia în expansiune – era compactat pe o bucată de plastic pe care o puteai avea la tine în permanenţă. În locul raftului de cărţi din bibliotecă, iată un cerc de plastic nu mai mare decît un covrig şi mult mai plat. Îl introduceai în fanta calculatorului şi spectacolul cunoaşterii reîncepea. Adio volume, adio kilograme de hîrtie, adio pagini – totul se regla din tastatură. A fost probabil perioada în care E.B. s-a piratat cel mai mult, spre toate colţurile lumii. Seminţele florii de scaiete chiar au ajuns departe, acolo unde cu gîndul nu gîndeşti. Piraţii au fost mulţi, dar hoţul suprem a fost doar unul – numiţi-l cum vreţi: îi puteţi spune timp, pentru că el este cel pe care nu-l vede nimeni şi cu toate astea ne păgubeşte pe fiecare; îi puteţi spune Internet, pentru că el a sustras toate plăcerile, viciile, dorinţele, curiozităţile, pasiunile, întrebările sau răspunsurile noastre şi le-a transplantat într-un mediu la care, cu un telefon ceva mai nou, ai acces oriunde şi oricînd. Adio, căutare într-o pagină dintr-o anumită carte dintr-un anumit raft lustruit al bibliotecii! Cunoaşterea efectiv pluteşte în aer, din trei butoane ajungi la ea.

La începutul acestui an, editorii Enciclopediei Britannica au anunţat că – după 244 de ani de existenţă, continuu reînnoită –, seria îşi încetează apariţia, pe hîrtie & CD. Din ultima ediţie în limba engleză (de 8000 de seturi, tipărite fiecare în 32 de volume), apărută în 2010, nu s-au vîndut decît vreo 4000. Drept care E.B., în forma sa clasică, nu mai e rentabilă. Encyclopaedia Britannica moare, trăiască Wikipedia!

Într-o lume a transmutaţiilor genetice, floarea de scaiete era oricum foarte bizară. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011. 

Mai multe