Haine de piele

Uff! Ce căldură! Îmi vine să-mi scot și pielea de pe mine! Naivă, dar stranie această expresie românească în răspăr cu educația noastră științifică, care ne spune că pielea, pe lîngă multe alte funcții, o îndeplinește și pe cea de izolare și reglare termică, tocmai comunicînd creierului cînd este prea cald și cînd este prea frig. Pielea face posibilă supraviețuirea omului în mediul planetei Terra. Supremă dovadă a acestui adevăr științific îl reprezintă pigmentarea sau depigmentare pielii. Pielea este interfața noastră biologică cu universul.

În același timp, pielea reprezintă și materialul de proveniență animală din care se pot produce straturi succesive de acoperire a corpului uman: haine de piele, atît veste, pantaloni sau alte piese vestimentare, în general mulate pe corp și care prin elasticitate preiau întocmai curburile corpului, cît și hainele de piele îmblănită, largi și învăluitoare, care sporesc confortul nostru termic în vremea rece.

Detaliu biologic sau vestimentar, hainele de piele apar ca un subiect de oarecare importanță din al treilea capitol al Facerii. Ciudățenie a unui Dumnezeu-Duh, transcendent și creator prin verb, Fiat!, El se așază meșterește, după ce și-a asigurat probabil vînătorește resursa primară, și croiește niște haine de piele pentru primul cuplu uman. Inginer atomist, inventator de mare clasă, de ce nu ar fi Dumnezeu și primul designer vestimentar? Fapt e că scena este stranie și parcă se rupe din coerența narațiunii de pînă-n acel punct. După ce au mîncat, la îndemnul șarpelui, din pomul cunoașterii, lui Adam și Evei li s-au deschis ochii: „şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns»” (Fac. 3, 7-10).

Prima contradicție: de vreme ce își cususeră haine din frunze de smochin, de ce mai invocă nuditatea ca motiv al ascunderii de Dumnezeu? Urmează dialogul dintre Dumnezeu și protopărinți, în care li se dezvăluie neascultarea lor și consecințele acesteia, dintre care în cele din urmă: „Pentru că ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci, blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba cîmpului! În sudoarea feței tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce. ...Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 17-21).

A doua contradicție: la cît de aspru este formulată consecința neascultării, pare ironică mica delicatețe de a fabrica haine ceva mai confortabile decît își făcuseră singuri Adam și Eva. Aceste noi haine repară în alt fel decît cele de smochin goliciunea pe care Adam însuși și-o constatase. În ce fel? Este goliciunea protopărinților mai mult decît o ghidușă nuditate senzuală?

Finalul capitolului: „de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pămîntul, din care fusese luat”. Deci în Eden nu era vorba nici de a se întoarce în pămînt, nici de a lucra pămîntul, și pe cale de consecință de nici una dintre nevoile vieții biologice.

Textul impune o lectură alegorică, ceea ce au și făcut primii exegeți creștini ai acestor fragmente, începînd cu Origen, continuînd cu Grigore Teologul, Ioan Hrisostom, Maxim Mărturisitorul și pînă la Grigorie Palama. Sensul antropologic al acestor exegeze a fost reconstituit de Panayotis Nellas, în celebra sa carte Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă.

Ce sînt hainele de piele? Nu cumva chiar epiderma, pielea care face posibilă supraviețuirea în mediul din afara grădinii raiului? Și atunci ce erau protopărinții în Eden? Un manechin anatomic, ca acelea din laboratoarele școlare de biologie? Și cum arăta Edenul, ca o secție specială pentru marii arși? Imaginarul nostru științific se oprește aici, la speculații ridicole.

Dacă asupra lui Origen a planat suspiciunea că ar fi intenționat să deosebească o creație a sufletului de cea ulterioară a trupului sub forma hainelor de piele, ceilalți autori citați au trasat distincția nu între spirit și materie, ci între ansamblul psihosomatic deiform al creației „după chipul lui Dumnezeu” și pogorămîntul biologic al hainelor de piele. Toți însă sînt de acord să vadă în acestea condițiile biologice ale existenței de după căderea în păcat. Ele înlocuiesc harul sau slava luminoasă în care era îmbrăcat trupul eteric și translucid al protopărinților. Goliciunea pe care o remarcă Adam este astfel de-a dreptul un vid, o lipsă de formă, după ce s-a stins harul.

La Grigore Teologul și Maxim Mărturisitorul, hainele de piele pun în mișcare viața biologică propriu-zisă, adică procesul formării și decăderii trupului, cu ciclul zilnic și anual al temporalității, cu nevoile și pasiunile sale, și pe cale de consecință instituie mortalitatea. Hainele de piele capătă un caracter ambivalent întrucît ele exprimă consecința neascultării, dar și condiția din care poate începe răsturnarea și anihilarea acestei consecințe. Mai stimulant de atît, în gîndirea acestor doi autori apare ideea că întreaga creație culturală a omenirii, viața socială, suprastructura politică, aglomerația urbană, tehnica și arta fac parte din aceste haine de piele. Din momentul căderii, omul este într-un proces continuu de îmbrăcare în identități biologice și sociale care îl îndepărtează de adevărata sa ființă. Constatînd eroarea acestei mișcări spre multiplicarea straturilor exterioare ființei, omul poate iniția mișcarea inversă de dezbrăcare de hainele de piele („omul cel vechi” în vocabularul Sf. Pavel), experimentînd nemurirea încă din intervalul terestru. În mod catastrofal însă, educația religioasă de mase produsă în secolul al XIX-lea a pus în circulație acele reprezentări de tipul Mica Biblie ilustrată, în care Adam și Eva apar într-un soi de proto-haute couture à la Fred și Wilma, măturînd cu reverențe evoluționiste toată tradiția patristică.

Văzute din perspectiva antropologiei materialiste dominante în societatea de azi, hainele de piele sînt o închidere a ființei umane în straturi succesive de limitări identitare. În raportarea la hainele de piele se joacă eternitatea ființei umane. Din acoperămînt tranzitoriu al ființei, hainele de piele au devenit obsesiv și stresant însăși ființa, iar salvarea lor, prin cîrpiri succesive și alienante – singura opțiune existențială. Expresii precum „a-ți scăpa pielea” sau „a nu te simți bine în pielea ta” nu pot fi străine de ambivalența teologică a hainelor de piele, dar mai ales exprimă atît de bine așezarea antispirituală a omului contemporan. Fragilitatea hainelor de piele, atît în plan individual, cît și în plan social, obiect al revoluției medicale din ultimul secol al civilizației occidentale, pe cale de globalizare, este în directă relație cu fobia care a cuprins planeta în vremea din urmă. Aceasta nu este însă un reflex științific. Dacă nu ne-am gîndi decît la vidul atomic din noi, la apa care circulă prin noi, la înnoirea permanentă a majorității celulelor din noi, la schimbul constant de materie și energie dintre noi și mediul nostru înconjurător, și am avea suficiente motive să fim mai relaxați în raport cu hainele noastre de piele. Și totuși, cîtă nostalgie emană o haină veche!

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons