Giulgiul

Nu cred să fi fost un obiect al devoțiunii mai supus tehnicilor de investigație și dezbaterilor ca „giulgiul din Torino”. De la fotografia revelatoare din 1898, realizată de avocatul Secondo Pia, cu permisiunea regelui Umberto I, și pînă la ipotezele științifice spectaculoase din zilele noastre, pînza de in pe care se află imprimată inexplicabil imaginea trupului celui răstignit a stimulat toate competențele posibile, fără să-și fi epuizat misterul și nici atracția pentru credincioși. De altfel, granița oarecum recurentă între „credincioși” și „necredincioși” a cunoscut și ea, în relație cu giulgiul, forme dintre cele mai diverse: oameni ai credinței care se arătau sceptici în privința autenticității, medici care evaluau ca plauzibilă ipoteza ca giulgiul să fie chiar cel care a înfășurat trupul lui Iisus, agnostici care se declarau învinși, cel puțin pentru moment, de un obiect inexplicabil, dar și savanți pentru care imaginea imprimată nu putea fi decît un artefact, concluzie îmbrățișată surprinzător de grăbit, la finele anilor ’80, de unii reprezentanți ai Bisericii…

La o privire retrospectivă, se pare că, în diferitele etape ale cercetărilor, istoricii erau chiar mai rezervați decît oamenii de știință pentru că le lipseau documentele care să le permită o atestare și o reconstituire a traseului giulgiului pînă în 1390, dată de la care istoria sa poate fi retrasată pînă astăzi. Și este, trebuie admis, cu totul straniu ca o astfel de relicvă să fi lăsat atît de puține urme. Într-o amănunțită analiză a textelor referitoare la giulgiu, istoricul Emmanuel Poulle (1928-2011) observa că mărturiile încep să fie mai precise odată cu secolul al X-lea, cînd giulgiul pare a se afla deja la Constantinopol, confirmate de Robert de Clari (1204), pentru a reveni abia către sfîrșitul secolului al XIV-lea, în legătură cu Lirey și familia de Charny. Reluînd ipoteze din anii ʼ70, dar pornind mai ales de la analize optice recente ale unor savanți francezi, Barbara Frale avansează teoria potrivit căreia literele grecești, latinești și evreiești care au fost imprimate pe giulgiu în jurul chipului se constituie într-un veritabil „certificat” al morții lui Yeshua Nazarani, pe care autoritățile timpului l-au lăsat pentru identificarea după trecerea unui an a osemintelor ce trebuiau restituite familiei. Reconstrucția istorică și concluziile autoarei nu au fost, firește, îmbrățișate de toți istoricii, dar au meritul, cel puțin pentru publicul larg, de a scoate dezbaterea din orizontul medieval (știut fiind că datarea cu carbon radioactiv a fost privită de o parte a lumii științifice ca irelevantă) și de a prezenta argumente pentru ipoteza originii antice a giulgiului.

După mai bine de un secol de investigații, giulgiul din Torino ni se înfățișează ca o incredibilă parabolă: discreția care l-a însoțit de-a lungul primului mileniu creștin ne poate duce cu gîndul la discreția însăși a evenimentului Învierii în lumea de atunci și în primele secole care au urmat, cînd reprezentarea Învierii era mai degrabă aluzivă și simbolică. Pornind de la o analogie lingvistică, A. Grabar a notat cîndva că în arta creștină timpurie toate formele-enunțuri trimiteau la un semnificat care nu era exprimat ca atare, deși era central. Apoi giulgiul a devenit un element distinct în iconografia femeilor mironosițe, probabil prima formulă vizuală narativă a credinței în Înviere. Era firesc, pentru că toate Evangheliile amintesc giulgiul în care a fost învelit trupul Mîntuitorului, iar Evanghelia după Ioan adaugă esențialul: „A văzut și a crezut”. De ce vederea giulgiului și a mahramei din mormîntul gol au avut acest efect asupra ucenicului iubit? Probabil pentru că giulgiul rămăsese ca și cum trupul ar fi ieșit fără să-l desfacă din legături sau, poate, pentru că își lăsase amprenta „fotografică”… Dar lectura spirituală pe care cred că o putem face, dincolo de orice ipoteză, este că giulgiul aflat astăzi la Torino poate fi privit sau nu, acceptat sau nu, crezut sau nu, așa cum însăși Învierea nu s-a impus, ci a lăsat spațiul libertății și al unei priviri de alt ordin, nu mai puțin reală, chiar dacă mai greu documentabilă. În fond, miracolul solicită o receptivitate și o inteligență pascaliană: Și dacă este așa?…

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă) volumul André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019. 

Foto: wikimedia commons