Gînduri

Fiecare generaţie îşi alege un obiect de revoltă. S-ar spune că recurenţa acestor insurecţii oferă un argument în favoarea progresului: să nu lăsăm lumea aşa cum am găsit-o, nu? Ea poate fi ameliorată. În realitate, putem doar să limităm răul, atunci cînd violenţa lui ne periclitează demnitatea elementară. Cred că regula potrivit căreia "fiecare generaţie schimbă ceva esenţial" funcţiona şi înainte de 1789. Ea a devenit însă mult mai vizibilă odată cu epoca revoluţiilor. De la bătălii între elite, s-a trecut în stradă. E doar o diferenţă de scară. Generaţia mea a reacţionat împotriva comunismului care se transformase într-un cancer social. Mă întreb însă care va fi obiectul de revoltă al tineretului român născut după 1989? Dacă noi (cei născuţi la începutul anilor ’60) ne-am dorit dispariţia comunismului " şi am trăit-o euforic, înaintea unor dezamăgiri previzibile " cei de azi nu par să-şi fi cristalizat programul. Pînă la criză, consumau. Acumulau. Călătoreau. Îşi schimbau jobul cu unul mai bine plătit. Trăiau bucuria de a iubi, de a petrece cu prietenii o seară agreabilă. Acum, distanţa lor hedonistă faţă de soarta politică a ţării şi scîrba faţă de establishment-ul de tranziţie vor costa mult mai usturător. Nimeni nu a pregătit o elită alternativă. Nimeni nu s-a gîndit că pestriţa "renaştere capitalistă" a unei Românii care urcă încet, dar sigur, poate degenera într-un coşmar făcut din şomaj, incertitudine, datorii insolvabile şi lipsa oricărui obiectiv asumabil. Un amic din Anglia, întors pe meleagurile natale, îmi spunea că a regăsit (cel puţin la Bucureşti) atmosfera unei "menajerii cu maimuţe turbate". Nu vă mai spun la ce se referea, mai ales dacă v-aţi păstrat obiceiul de a vă uita pe canalele de televiziune autohtone. Pe acest fond zoologic, mă întreb dacă revolta actualului tineret român va fi comodă şi sterilă sau, dimpotrivă, creativă şi eficientă. În primul caz, ea va servi doar formule expirate. Cineva e de vină: tehnocraţii de la Bruxelles, capitalismul, partidele parlamentare, mass-media, toate la un loc. Să contestăm deci totul, să ne repliem iarăşi în fantasme mesianice, extremiste, obscurantiste, fundamentaliste, izolaţioniste. În al doilea caz, revolta va găsi pe lîngă ţinte şi cîteva soluţii: mobilizare civică asupra unor proiecte clare, participare electorală lucidă, decizii de angajare în viaţa politică, solidarităţi de grup în interiorul unor elite emergente, conştient modernizatoare. Habar n-am care strategie va prevala. Personal, o resping pe prima şi o recomand pe a doua. Însă sîntem un neam destul de leneş, subjugat de fascinaţia orientală a minimului efort. Nu este deci exclus ca hăul autarhiei să ne înghită iarăşi, deşi sîntem membri ai Uniunii Europene. Zilele trecute, o jurnalistă încă independentă propunea un nou paşoptism. Ea părea să nu ştie că orice formă istorică perimată " şi totuşi reluată, fie şi în spirit " produce rezultate toxice. Nu de un curent neo-paşoptist avem nevoie, chiar dacă ţara e colonizată de o gloată mereu mai zăpăcită şi descalificată (moral, intelectual, profesional). E nevoie de o revoltă mai curajoasă. Una vie. Capabilă să tranşeze, pentru cel puţin un secol, dilemele identitare, complexele de inferioritate, viciile majore, sechelele remanente ale totalitarismelor şi îngîmfarea prostească de a crede că Dumnezeu ne datorează ceva. Îmi aduc aminte de pesimismul istoric al unui Octavian Paler, accentuat în ultimii săi ani de viaţă. Regret să spun că văd în atitudinile de acest soi ("poporul român, redus la starea de populaţie, se pregăteşte să dispară") doar trista expresie a unui "sultanism" metafizic deloc superior eticii mioritice pe care o acuzăm, altminteri, de toate neîmplinirile noastre. Ne trebuie altceva, răsunător, coerent, palpitant, adevărat şi raţional. Ca orice luptă majoră, cea pe care am dus-o noi a fost (parţial) pierdută. Cine o va pierde glorios pe următoarea şi pentru ce?