Gigantul solitar

Moartea lui Alexander Soljeniţîn - patriarh tolstoian, ajuns la aproape 90 de ani - pecetluieşte o epocă pe care am vrea s-o uităm, tocmai pentru că nu avem dreptul să o uităm. Mulţi cred că el a reprezentat, moral, mai mult decît scriitorul cu acelaşi nume. Puţini l-au citit, ca romancier, în comparaţie cu milioanele de oameni care au văzut în acest autor simbolul vocaţiei de a denunţa Gulagul, cu tot cortegiul ororilor aferente. Fibra lui etică şi-a proiectat lumina dincolo de cenuşiul lagărelor sau de nebuloasa prejudecăţilor. După ce a fost închis, deportat, marginalizat şi trimis în exil, Soljeniţîn s-a regăsit într-un "Occident" ale cărui elite culturale se închinau, cu o vinovată orbire, spre Moscova comunistă. Aceasta a fost penibila realitate a deceniilor 7-8 din veacul trecut, cel puţin în Franţa, unde proaspătului refugiat i s-a rezervat un scandalos boicot mediatic. Revelaţiile sale deranjau conformismul ambiant, impregnat de formalisme, demitologizări şi deconstrucţii cu iz marxist. Mărturia adusă de acest mujic hirsut demola eşafodajul iluzionismului sartrian şi tăia vacarmul euforic de după Mai ’68. Doar Bernard Pivot l-a invitat pe platoul emisiunii Apostrophes. I-a trebuit puţin timp pentru a se lămuri că nu e dorit în Hexagon şi s-a transferat în SUA, ca pustnic într-o cabană din pădurile Vermont-ului: păduri de foioase, asemănătoare cu mestecenii din marginea stepelor de acasă. A trăit departe, într-o izolare voită, peste 20 de ani, pînă cînd s-a putut repatria. Deşi legenda lui s-a consolidat, omul a preferat să tacă. Duşman ireductibil al URSS, Soljeniţîn a refuzat să devină, spre deosebire de alţii, apologetul necondiţionat al "lumii libere"... Ultima parte a vieţii sale s-a consumat sub acelaşi semn al muţeniei întrerupte de solitare apeluri profetice. Nu putea fi (evident) omul nostalgiilor sovietice. A devenit însă apostolul noului naţionalism, pestiferînd "capitalismul" şi "aservirea" imensei sale patrii, faţă de "pseudovalorile" consumismului hedonist. Noua societate rusească - marcată de plutocraţia complexului militaro-industrial, de reinventarea politică a mesianismului ortodox şi de polarizarea socială - şi-a urmat dezvoltarea în zig-zag, fără a mai ţine cont de injoncţiunile fostului disident. Presupun că indiferenţa tineretului amnezic îl va fi durut cel mai mult. Mai mult chiar decît lupta inegală cu un mecanism politico-financiar şi mediatic stăpînit de figuri publice suficient de cinice pentru a-i îngîna ideile, fără a le pune cu adevărat în "practică". E drept că Soljeniţîn trăia cumva pe altă lume. O lume de cărţi ruseşti clasice, de mîndrie a sacrificiului şi de ţari care se sfătuiesc în taină cu minţile vizionare, pentru a tălmăci voinţa lui Dumnezeu. E clar că un personaj de felul lui Elţîn nu era croit pentru o asemenea, solicitantă, interacţiune. Şi mă întreb dacă Vladimir Putin însuşi s-a întîlnit, altfel decît protocolar, cu marele prozator. Acum, cînd Soljeniţîn şi-a inaugurat posteritatea, ipotezele se acumulează gratuit. S-ar putea ca, peste 5 ani, corpul său să înlocuiască mumia lui Lenin din Piaţa Roşie. S-ar putea ca departamentele de literatură din întreaga lume să-i revalorizeze creaţia, momentan eclipsată. S-ar putea ca manualele de istorie recentă din ţările fostului bloc sovietic să-i dedice un capitol plin de veneraţie. S-ar putea ca o mînă de tineri să-i consacre teze de doctorat menite să reconstituie formula rezistenţei sale la presiunea utopiei totalitare. Totul, în jurul nostru, s-a schimbat. Chiar şi peisajul cultural francez, unde moartea scriitorului a fost larg deplînsă, pe un ton cu accente autocritice. Revenirea la frică, la moartea planificată, la asasinarea sistematică a opozanţilor e inconceptibilă în aria post-sovietică, mai ales că "imperiul exterior" a fost preluat de Uniunea Europeană şi NATO. Nimeni nu-l va mai citi pe Alexander Soljeniţîn în samizdat. Dar altfel?